“First they ignore you, then they ridicule you, then they fight you, then you win.”
Cristian Paturca – imnul golanilor
A fost odata ca-n povesti, a fost in Romania
O gasca mare de golani ce-au alungat sclavia
Noi nu ne-am confundat nicicand cu oamenii de bine
Veniti si neocomunisti si fara de rusine.
Refren:
Mai bine haimana, decat tradator
Mai bine huligan , decat dictator
Mai bine golan, decat activist
Mai bine mort, decat comunist.
Vrem libertate, nu comunism si nici schimbari de forma
Si de aceea securisti, sa nu ne puneti norma .
Noi nu vrem neocomunism nici neolibertate
Ne-ati intrebat ce vrem aici, dar stie toata tara
Noi sustinem punctul 8 de la Timisoara.
A cazut 473, ce tinea TVR
Legata in lanturile ei, dar tot degeaba e.
Alegeri fara comunisti , fara nomenclatura
Si nu va temeti de golani fara coloratura.
Din cei care-au murit aici, ne-am reintors naluci
Sa nu mai fie cum a fost, macelul de atuncï.
¶ Frica.
Paranoia vinului ce ne curge in vene
Asumandu-si raspunderea unei lumi nebune,
Paranoia gandului ce se izbeste
Intr-o cutie ce nu-l iubeste,
Intr-o carte ce-l ocoleste.
Paranoia tacerii eterne
Intr-o lume arsa de singuratate,
Paranoia lui Don Quijote
Intr-o lume imperfecta
Intr-o viata ce e finita.
Paranoia sfarsitului intr-o picatura eterna
Si a intregii eternitati intr-o singura tacere.
Ignorând, respirăm sacadat sub globul de sticlă ce ne acoperă, hrăniţi din pipeta puterii, navigând printre imaginile inutilităţii. Împăcaţi cu statutul de numar, gândim gândurile altora, ne aşezăm visele copilăriei alaturi de neputinţa de a zubura, aruncându-ne în vâltoarea anonimilor ce ne înconjoară, marionete fără identitate cu greutatea numărului apăsându-ne spatele. Aşezăm scările sub tălpile celor care ne conduc, bucurându-ne de pereţii celulei care ne este oferită drept viaţă, transformându-ne în devoratori de lucruri inutile, cultivând dependenţele, acceptând fiecare picătură ce ne adânceşte în ignoranţă.
 |
Culeg fructele tăcerii din cupa sufletului meu şi smulg unul câte unul, gândurile, spre un etern fără chemări, spre clipe fără sfârşit şi chipuri ce s-au împlinit, în trecut. Curg cuvintele, la fel şi minutele tale, se duc în tăcere, te transformi în locul gol şi rece a ceea ce a fost şi nimic nu mai are rost, doar umbre lăsate-n amintire îţi mai poartă forma, parfumul în palma ce-a apus şi scrisul tău pe-o ramură de vers închis.
Cât de fragilă, de efemeră este prezenţa noastră aici, trăind clipa universului şi totuşi uităm că tot ce ne înconjoară este doar o scenă pentru sufletul nostru. Între dorinţe şi făgăduinţe, nu mai avem loc pentru nimic altceva, preţuind uitarea-n nepăsare, gustul amar al puterii de a avea. Am transformat trecutul într-o cursă spre letargie. Mi-am făurit coloana din prea plinul iubirii, învăţând să trăiesc într-o picătură din restul cerului şi din fiecare suflet ce s-a dus am păstrat o cheie să-mi ajute-n labirintul spre paradis.
|
Suntem călători în trenul vieţii, născuţi perfecţi, adânciţi în căutarea acestei amintiri, sclavi propiilor defecte, etichetate, acceptate, uneori promovate. Navigăm, din staţie în staţie, ca un electron în căutarea unui . pe ecran, creându-ne cu fiecare clipă trăită, drumul. Un produs al trecutului, ascuns între faldurile dorinţelor.
Există oameni care mor de foame, care muncesc pentru nimic, care trăiesc pentru a satisface consumismul nostru. Există oameni care sunt sacrificaţi pentru plăcerile unora, pentru sănătatea altora, sunt vânduţi, mutilaţi, torturaţi. Există oameni care au mai mult decât îţi poţi imagina, mai mult decât ar avea nevoie populaţia unei ţări. Există oameni care îşi uită originile, care aleg şi prin alegerile lor influenţează viitorul nostru, care prin deciziile lor îşi arogă puteri pe care nimeni nu ar trebui să le deţină. Există oameni care întorc capul atunci când ceea ce văd le deranjează iluzoria fericire, care tac atunci când sufeltul le spune să vorbească, care ignoră atunci când ar trebui să urle. Există oameni care în acest moment îţi decid viitorul, fără a se gândi la TINE.
Trăim într-o lume în care modelele se formează în massmedia, o lume lipsită de ghizi, o lume în care imaginea este cea care decide. Suntem conectaţi, masaţi, numerotaţi, analizaţi, învăţaţi, purificaţi de către cei care îţi decid viitorul. Eşti condiţionat să cauţi un model în masa care te înconjoară. Te formezi ca individ fiind influenţat de părinţi, profesori, cărţi…
Dacă tot ce te înconjoară te influenţează, dacă suntem creaţia sumei deciziilor pe care alţii le-au luat pentru noi, dacă o singură imagine, un singur cuvânt, pot descătuşa în noi sentimente, cum putem spune că ceea ce facem, gândim, decidem noi, ne aparţine? Dacă societatea în care trăim ne stimulează într-o anumită direcţie, drumul pe care mergem ne aparţine? Care este punctul nostru de reper, într-o lume fără modele? Care este singurul lucru care-ţi poate oferi un răspuns la o întrebare, dincolo de religie, morală, conduită civică?
Există oameni care ne vorbesc de pace, persoane care ne arată calea non-violenţei, care proclamă iubirea ca suprem atribut. Există oameni care nu pot vorbi, căci gura le este închisă de pumnul ignoranţei. Există oameni care luptă încă, cu armele iubirii într-o lume care-şi uită sensul.
Mi-ai privit chipul în oglindă, alegând dintre miile de măşti, pe cea care-ţi place cel mai mult, curgând apoi spre ceea ce n-a fost, cu coroana amintirilor îngreunându-mi orgoliul, cu gândurile legate la picior şi umbrele de cioturile din spate.
Am crescut mult timp în preajma bunicilor, amintiri la care mă întorc atunci când îmi caut liniştea, în preajma cărţilor de fizică, matematică, electronică şi …multe altele, ale bunicului. Nu s-a prins prea mult de mine. Mă-ntreb, căci întrebarea este esenţa lucrurilor, în ce fel m-a influenţat acest lucru, cum a evoluat de-a lungul timpului?
Am crescut mult timp în preajma comunismului, amintiri la care uneori mă întorc când nu caut, în preajma cozilor la: ouă, carne, pâine, lapte etc …şi mă întreb, căci întrebarea naşte-o căutare, cum am ajuns aici, cine-i cel din oglindă?
Mi-am privit de multe ori bunicul adâncit în revistele lui tehnice, uneori până mă lua somnul, încercând să-mi explic ce căuta. Am aflat mai târziu că era pasionat de morse, staţii radio. Comunicarea cu exteriorul era interzisă, iar el avea o staţie de emisie-recepţie, cu aprobare, din câte am înţeles de la bunica. Probabil că ăsta-i singurul lucru care l-am moştenit de la bunicul meu, dorinţa de comunicare, iar probabilitatea ca printe genele noastre, ascunsă de ochii microscoapelor, se află şi gena comunicării, cimentată acolo de dorinţa omului de a se trezii din anonimat, probabil că este şi mai mare. Dar totuşi avem un: „circa 0,01% pe o perioada de patru miliarde de ani.”
Concluzie: "Băă, pigmeilor! …vorbiţi, oricum nu vă aude nimeni!"
p.s. - …dar dacă ne caută ei?
Ştiţi, în ziua de azi, nu mai există frică. Am ajuns la un asemenea grad de civilizaţie, încât nimic nu ne mai sperie. Pentru noi, cine-privitorii pasionaţi de filme, nu există imagine pe care să nu-o fi văzut sau măcar auzit. Nu mai există un lucru care să ne sperie. Avem siguranţa unor zei în plin orgoliu. Ne scoatem armele la primul semn de schimbare şi luptăm! Pentru că, nu ne place monotonia, luptâm împotriva ei cu diversitatea noastră de vorbe, gânduri, priviri personale asupra lumii. Monotonia este ca atunci când, ajuns în vârful muntelui după un urcuş de două zile, te aşezi în poziţia Lotus şi te minunezi cât de murdară îi este creasta. Pâduri cânva verzi, arse pentru monştrii cu care ne înconjurăm ecranul.
Ştiţi, în ziua de azi, nu mai există monştrii. Oameni de genul lui Hitler sau Stalin nu se mai pot naşte; nimic nu ne mai poate înrobi. Mai există încă bucăţi de pădure unde triburi trag în elicopter cu săgeţi, dar în mare parte, lumea este civilizată, educată şi plină de ironia dulce a vieţii. Ceea ce a fost, nu se mai poate repeta, din simplul motiv că acum se comunică mai rapid. Noi avem o forţă. Forţa comunicării. Şi nimic nu ne mai poate înrobi. Suntem la curent cu ultimele ştiri, dezvoltăm teorii şi găurim cât mai adânc macaroana (ca mine în acest moment!) până ajungem în punctul în care ne uităm ciudat la cei care trag cu săgeţi în noi: „Băă, pigmeilor! Scuzaţi că v-am deranjat peisaju’! Sunt eu, Gicu din viitor!”
Ştiţi, în ziua de azi, nu mai există viitor. Trăim într-un etern „Carpe Diem”, cuprinşi de Nirvana virtuală, mici Buddha călare pe un nor ce plouă peste o plantaţie de bambus. Suntem Yin şi Yang pierduţi în contemplare propiului ecran, un etern echilibru între noi şi punctul de orizont. Monotonia noi o combatem, căci monotonia este ceva rău, la fel ca şi dorinţa de a ieşi din anonimat. Dorinţa de a întinde mâna străinului de pe stradă şi ai spune: salut… Viteza noastră de comunicare este aşa de mare, că ne lăsăm bunicii, părinţii, undeva în spate şi folosim această viteză ca sa vorbim despre dragostea nostră şi iubirea din lume. Prin mesajul nostru ironic, dar civilizat uneori, dăruim dragostea noastră lumii prezente.
Nu vă speriaţi, sunt doar discursuri electorale, căci v-am spus, viitorul nu există. Nici monştrii sau frică.
Lupul face parte din viaţa noastră, că vrem sau nu. A existat şi va continua să existe, ascuns sau evident, mereu prezent cu chemarea sa spre frumuseţea sălbatică a naturii. Dar, că eu sunt doar un pseudonim , asta ştie oricine. Adevăraţii oameni lupi sunt ei: Jim and Jamie Dutcher, Hélène Grimaud şi alţii pe care poate o să-i descoperiţi singuri. Da, Wolfman poate exista în mentalitatea voastra şi aşa şi aşa, dar înainte să judeci un lup, încearcă să înţelegi ce-ţi spune.
 |
Suntem grăunţe de nisip ce vor să pună etichetă geometriei universului, suntem picături în oceanul de neştinţă cu o vastă dorinţă de a stăpânii energia, resturi din clipa iniţială vibrând la chemările tainice ale iubirii, captivi propiilor dorinţe, propiilor ignoranţe, minuscule puncte ce se zbuciumă sub lupa nepăsării, dormind în coşmarul generat de faptele noastre, sclavi lipsei de voinţă, conduşi spre tăcere.
|
 |
Cât de mare îţi este orgoliul, când chipul ţi-l oglindeşte, cât de plin îţi este sufletul, când conştinţa ţi-l clădeşte, cât de sus îţi este zborul, când durerea ţi-l înlănţuie, cât de bună îţi este viaţa, când singurătatea te trezeşte, cât de tristă îţi este credinţa când falşii profeţi o mărginesc, cât de goală îţi este fiinţa când răutatea te descrie, cât de dreaptă îţi este dorinţa, când ştii unde te poartă voinţa? Scriu pe pereţii trupului primit în dar şi pe lespezi de trecut, dar în zadar, căci totul este scurt în lucrurile ce au tăcut. Şi plâng cu lacrimi de cuvânt pe ultimul suflet ce a căzut şi plâng timpul ce se scurge fără scop în numărătoarea unui orb, în inima omului avar, ce moare fără a avea habar de cancerul ce-l roade. Dintre cărămizi, de sub porţile căzute, cresc copii unei morţi uitate, unei civilizaţii trecute, pierdute, cresc spre orizontul răzbunării, spre uciderea durerii, cresc cu scopul negării. |
¶ .
 |
Ghicitul sorţii în cărţi rupte şi flori uscate pe clipele pierdute, roua unei dimineţi trecute ascunsă în zâmbetul ploaii ce nu vrea să uite, că am lăsat vara în palma ta, printre grăunţele de nisip şi scoica ce-ţi şoptea: „Nu pleca!”
Şi picur din norii ce nu vor să se ducă, iar din al nopţii rămas bun îţi cad pe buzele şi-ţi spun: „Bună Dimineaţa Iubire!” …un nou drum, o nouă privire …şi zâmbetul când te întinzi, alintându-ţi curbele în duioase rugăminţi, sărutul şi conştientizarea fericirii.
Există drumuri deschise în faţa ta, cărări încrustate în ridurile conştinţei tale, bătute de sentimente uitate, ascunse în spatele nevolniciei dorinţelor. Există puncte ce te definesc şi care te vor defenii, puncte care doar tu le poţi unii pentru a forma ceea ce eşti.
|
Ceea ce putem hotărâ în viaţa noastră este dacă vrem să trăim sau nu. Fericirea nu este un bun pe care să-l câştigi, este un muşchi care trebuie exercitat, la fel ca şi zâmbetul. Este o floare ce creşte la lumină, nu în spiritele închistate şi pline de temeri. Dorinţa zborului nu realizează zborul; totul trebuie simţit la nivel de atom, o dorinţă intensă de a trage adânc aer în piept şi cu zămbetul pe buze să-ţi spui: „Da! Trăiesc.Iubesc. Ceea ce-ţi doresc şi ţie.”
1.
-În sfârşit pauză.
-Încă un pic şi terminăm.
Ne îndreptam spre cantină. Mă însoţea ca în toate zilele, în ultimele luni, tăcut şi înalt. Adus un pic de umeri, din încercările repetate de a fi la acelaşi nivel cu restul. Nu ieşea cu nimic în evidenţă, la prima vedere. Un tip tăcut, la prima vedere. A ales, aproximativ acelaşi lucru ca şi în ziua ce trecuse. Ne-am aşezat la masă şi în timp ce mâncam:
-Ştii, tu eşti singurul străin cu care vorbesc, pe care-l accept…am luat-o ca pe un compliment şi m-am facut foarte preocupat cu tăiatul cărnii. Dacă o persoană nu-mi place – continuă – din prima clipă, eu foarte rar mai vorbesc cu ea. Tu, deşi eşti român, te-am acceptat. Mi-ai fost simpatic.
Zâmbesc un pic stânjenit şi continui să manânc.
-Mie nici meridionalii nu-mi plac prea mult (persoanele venite din sud), dar la asta de acum…spuse melancolic şi tăcu’ pentru un moment.
L-am privit. Pe tot timpul cât vorbise nu încetase să se scarpine. Are o boală foarte urâtă de piele care-i provoca mâncărimi şi îi face pielea să cadă. Arată ca şi cum ar fi având nişte solzi care cad de fiecare dată când se scarpină. Provocându-şi uneori răni.
-Luni trebuie să merg iarăşi la spital. Sunt curios ce experimente vor mai face pe mine! Îmi spuse zâmbind strâmb. L-am privit cum pleca, cocoşat de dorinţa de a fi la acelaşi nivel cu restu’.
2.
-Câte?
-Două luni. Aş putea să-mi iau două luni de concediu plătit.
-Şi de ce nu o faci?
-Păi şi dacă rămân fără servici? …îmi spuse, întrebându-se pe bună dreptate. Este criză!
Dar nu este cazul lui. Un tânăr de 38 de ani, ce trăieşte cu mama de 80, cu case închiriate şi care merge la lucru împins de dorinţa de a aparţine unui post, unui cerc de oameni.
-Dar totuşi, sunt două luni!
-Da, ştiu, dar îmi este frică că aş putea rămâne fără.
Încerc să rămân cu faţa neschimbată, să nu-l las să-mi citească uimirea. Vorbeam cu o persoană care se teme atât de mult să trăiască, încât şi uimirea mea l-ar fi făcut să tacă.
-Şi totuşi, nu te-ai întrebat cum ar fi…să mergi pentru două luni, să vizitezi, nu ştiu…America!
-Nu cred. Eu am viaţa mea aici, am munca, activităţile mele.
-Dar singurătatea nu te face să pleci? Să cunoşti oameni noi? Nu ai avut curiozitatea nici pe internet?
-Folosesc calculatorul doar pentru muzica.
-A, da am uitat, tu cânţi la trompetă.
-Non canto, suono!
-A, si, suoni, îi răspund zâmbind, repetând a nu ştiu câta oară aceiaş greşeală care-l enerva atât.
-Nu crezi că este prea anostă viaţa ta, prea golă?
-Am echilibrul meu pe care mi l-am caştigat în timp. Am fost în situaţii mai rele, depresii care mi-au măcinat viaţa.
-Şi eşti mulţumit de viaţa care o duci? Să trăieşti tot timpul cu frică…
-Dar nu cred ca am o viaţă exagerat de urâtă. Am fricile mele, la fel ca oricine. Cred ca sunt persoane care trăiesc în condiţii mult mai disperate ca mine. Tot ce refuz să fac este să caut. Am încetat să mai caut. Mă mulţumesc cu puţin, probabil din frică, probabil din comoditate. Nu vreau complicaţii în viaţa mea.
Am tăcut amândoi, eu un pic stânjenit căci intrasem pe un teren care nu-mi aparţinea, el probabil nesimţindu-se în largul său să vorbească despre lucruri pe care le ţinea ascunse. Îi auzeam din când în când ticurile verbale întrerupând tăcerea. În rest, sunetul sacadat al trenului.
¶ Râul.
 |
Acolo unde vântul se naşte în şoapta copacilor, acolo unde râul se opreşte în tăcerea zilelor, pe frunzele căzute, aleg să curg spre infinitul etern, să uit că totul se transformă-n trecut, că Soarele ce ne-a dăruit lumii nu ne-a împărţit în buni şi răi, că tot ce creăm nu sunt clipe prezente, ci dale ale drumului ce va veni.
Am căutat divinitatea în realităţile rigide ale vieţii, închizându-ne sufletul în faţa purităţii ce îşi are sorgintea în fiecare din noi. Nu suntem purtători de coroană, ci doar atomi în drum spre centrul universului. Suntem ceea ce creăm şi atunci când cel de pe urmă profet va veni, când timpul se va opri în inutilitatea faptelor, când toate căutările se vor pierde din lipsa dorinţei, iar viaţa va înceta a mai fi un drept, atunci şi acolo Ţi se va arăta.
|
 |
Se spune că suferinţa inobilează, te ridică, dar când suferinţa te însoţeşte cea mai mare parte din viaţă, ajungi să te adaptezi şi să uiţi că mai există bucurie şi pace. Se spune că noi ne programăm, cu mult înanite să ne naştem, suferinţele şi bucuriile, astfel putând să învăţăm să trecem mai departe, iertători şi îmbogăţiţi de graţia divină. Se spune că fiecare treaptă a vieţii este aşezată în calea ta de către Dumnezeu, pentru aţi ridica sufletul din condiţia de lut frământat. Se întâmplă schimbări majore în jurul nostru, o luptă se da chiar sub ochii noştri, iar alegerea nu mai este dacă să te implici sau nu, ci de ce parte stai. Viaţa nu mai este un joc în care putem alege să ne aşezăm în tribună, pe post de spectator, nu este un joc pe reţea în care te poţi identifica cu un personaj, te poţi ascunde într-o lume imaginară, scăpând asfel de ceea ce te înconjoară. Fiecare pas în spate făcut în faţa greutăţilor vieţii reprezintă o treapta coborâtă. Fiecare fugă provocată de frici vişcerale ne adânceşte sufletul în spirala neputinţei, ne coboară. Să ne ascundem, să refuzăm să participăm …este o alegere, dar să-i refuzăm vieţii dreptul absolut asupra noastra, dreptul de a ne decide sfarşitul, este o greşeală. Trebuie să ne ridicăm din condiţia de lut frământat şi să alegem. |
Am renunţat să mai căutăm armonia în jurul nostru, am renunţat la luptă, supuşi obiceiurilor părinţilor noştri, am ajuns să înţelegem libertatea doar din punct de vedere fizic, ancorându-ne în mijlocul lucrurilor ce ne ţin în viaţă. Poţi descoperi în fiecare zi motive pentru a zâmbi în faţa soarelui ce răsare, deşi viaţa nu necesită motive pentru a fi trăită, dar noi continuăm să ne aşezăm în lungul şir de sclavi, căutând ascunzători în interior, căutând căldura într-un substitut de pântec matern şi iubim ca să ne simţim iubiţi şi dăruim din ce în ce mai puţin şi furăm zâmbete pentru a le ascunde în colecţia noastră pivată de chipuri zâmbitoare şi plângem doar când durerea ne înconjoară; am ajuns să trecem indiferenţi pe lângă oglinzile ce ne strigă chipul, purtând cu mândrie numărul de serie al fabricantului, agăţându-ne nevoile ca pe stindarde în faţa trecerii vremii, lăsând viaţa să ne doboare, să ne coborare într-o tăcere eternă, copii rătăciţi în labirintul trăirii fără rost, perpetuând o specie destinată nevolniciei. Ne învâţăm degetele să ne mintă şi ochilor le spunem să se-nchidă, să doarmă în somnul omenirii, în leagănul călduţ al renunţării.
Dincolo de toate cuvintele rostite, de toate călătoriile în neantul cunoaşterii, dincolo de dualitatea trăirilor şi de trecerea timpului, ce este ce rămâne? Dincolo de numele primit, dincolo de tot ce ai rostit, dincolo de tot ce ai iubit, ce este ceea ce rămâne atunci când timpul s-a grăbit? Dincolo de tot ce trece, de vântul rece, de gând şi rând, dincolo de tot ce-nseamnă cuvânt, ce este ce ne îndeamnă să deschidem o nouă stradă? Dar … ce rost are să cauţi răspunsuri într-o lume ce nu se mai întreabă?
Petreci viaţa în călătorii spre ceea ce îţi doreşti într-un anumit moment, scurte priviri în neantul timpului, navigând din vis în vis, pasager pe o corabie a căutării propiului eu, sperând în ţărmul sărutului său. Aşteptând raza de soare prin spărtura norilor, raza de soare care să te poarte la mal. Aşteptând liniştea vântului prin frunzele de toamnă şi atingerea mâinii sale pe aleile parcului din oraşul pustiu.
„Şi din largul mării zbuciumate îţi simt sărutul în gustul sărat al mării ce-mi inundă chipul, iar din strânsoarea hamacului încerc să-mi închipui îmbrăţişarea ta şi regret toate clipele petrecute departe de tine, toate dăţile în care îmi pierdeam nopţile la bar, cu prietenii şi toate nopţile în care strângeai perna în braţe sperând că voi ajunge devreme acasă, ca să mă strecor în spatele tău şi să te strâng în braţe şi adormeai plângând … regret şi te rog să mă ierţi şi să mă ajuţi să te regăsesc în srânsoarea hamacului, aici, în mijlocul mării zbuciumate.
Şi te rog să mă primeşti în sufletul tău, să mă laşi să te mângâi o ultimă oară, acum când marea mă cheamă, să-mi asculţi sufletul urlând în faţa valului înfuriat, să-mi simţi durerea şi regretul că nu te-am sărutat, atunci când din uşă mi-ai urat: „Drum Bun şi să ştii că … te iubesc!”… lasă-mă să-ţi cer iertare şi să-ţi spun că şi eu te iubesc şi poate din a ta nemărginită bunătate îmi vei trimite o rază de soare să-mi fie călăuză spre a ta îmbrăţişare.”
Decriptăm mesajele trecutului doar în momentele de criză, uitând, atunci când vântul călduţ al cotidianului ne orbeşte vederea, atunci când letargia nepăsării ne inundă prezentul cuprins de lipsa unui scop, uitând că totul nu este decât o fracţiune din infinitate, o clipire în ochii lui Dumnezeu; îmi petrec timpul, alături de voi, structurând cuburi de litere intr-un castel uriaş de fraze fără sens, pierdut în căutarea formei perfecte, a verbului ce ar putea să te ridice, să te facă să urlii în mijlocul mării, să te facă să-ţi doreşti zborul descătuşat din viaţă, zborul din visele ascunse în spatele pleoapelor şi aş vrea să fiu spor în ciuperca viselor şi să mă transform în conştinţa ta, în dorinţa de a zbura cu propiile aripi, departe de liniaritatea zilelor fără sfârşit, departe de crăpăturile din drumul ales, departe de marşul forţat spre negarea umanităţii.
Ne-am născut umani în zâmbetul de copil, transformându-ne în numere, în maşini de produs nimic, în captatori de amintiri, praf aşezat pe lumina sufletului dăruit, acumulând etichete, în încercări disperate de definire a propiului eu, desăvârşind esenţa divină cu imagini false smulse din amintirea Paradisului. Ne-am pierdut în mijlocul mării, căutând cu disperare un semn în tot ceea ce ne înconjoară şi dintre valuri, din spumă albă şi norii ce zboară, ridicăm chemări spre neantul ce tace.
Toate lucrurile ce există în lume şi nu numai, au un scop, un rezultat final. Un punct în care o dată ajunse, existenţa lor îşi atinge scopul. Am ajuns să cunoaştem o vastă paletă de astfel de existenţe, energii. Nu cunoaştem însă concluzia propiei existenţe. Scopul vieţuirii noastre. Ne-am dezvoltat ca suprem într-o lume plină de necunoscute, ajunşi în punctul în care am putea să găsim răspunsul la, probabil, cea mai importantă întrebare din întreaga noastră existenţă ca şi energie în aceast univers, ne pierdem în … în ce? În propia distrugere.
Te trezeşti dimineaţa şi-ti reiei activitatea cotidiană. Aşa cum decurge ea, normal, de o serie de ani, nimic nu deranjează acest şir de ani. Sunt crize, care vin şi trec…sunt războaie care vin şi trec, dar în final drumul nostru continuă. Ne-am omorât de ani de zile şi cataclisme au afectat întregul nostru, ca şi umanitate. Păstrăm ecoul lor în noi şi mai aproape de zilele noastre, în scrierile noastre. Şi totuşi am rezistat ca şi specie. Mai mult, am prosperat. Ca şi cum Terra nu ar fi gasit leac la boala ce-i macină corpul. Ne-am dezvoltat ca un virus, cuprinzând cu cancerul nostrul ungherele cele mai ascunse ale planetei, dezvoltând noi şi noi metode de a săpa mai adânc în corpul ce ne găzduieşte. O simbioză bolnavă între un trup şi cancerul ce-l manâncă. Nimic nu a reuşit să ne doboare. Până în acest moment.
Când cancerul ajunge în culmea dezvoltării sale, distruge gazda şi în acelaşi timp îşi distruge şi propiia existenţă. Poţi spune că este un caz clar de sinucidere, daca cancerul ar avea atributul gândirii. Dar nu îl are. Oare există ceva asemănător, care în schimb deţine atributul gândirii? A, da. Noi.
Am ajuns în punctul în care poţi afirma cu certitudine că ceea ce facem, nu numai că afectează corpul care ne găzduieşte, dar ne afectează propia existenţă ca şi specie. Felul în care ne comportăm, în care creştem, în care ne formăm ca şi indivizi în această societate pluriculturală este cauza determinantă a schimbărilor din jurul nostru. Noi boli, noi forme de luptă, ne macină, ne distrug, dar totuşi noi continuăm pe acelaşi drum. Spre ceea ce ar trebui să fie scopul final al existenţei noastre. Mă întreb dacă ceea ce facem – verbul „a face” care este concluzia gândului „a fi”, „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo… ?”, bla, bla… – ne va purta spre autodistrugere sau spre ceea ce ar trebui să fie scopul nostru final. Răspunsul ar trebui să-ţi vină într-una din zilele acelea normale. Când te trezeşti şi normala-ţi viaţă îşi începe cursul. Sper că în una din aceste zile, o întrebare îţi va încolţi în minte: „Şi totuşi, de ce mă trezesc în fiecare zi?”
De ce continuăm să ne trezim, care-i scopul lucrurilor pe care le facem intr-o zi, noi ca individ, noi umanitatea ca şi sumă a acţiunilor noastre individuale? Putem spune, cu toată sinceritatea pe care ne-o oferim doar în momentele de cea mai adâncă intimitate, putem spune că ceea ce facem, ne îndreaptă, pe noi umanitatea, nu pe noi individul, spre acel scop final sau spre autodistrugere? Ne pasă oare? Eu sper că sămânţa schimbării există în noi toţi şi sper că vom avea puterea să schimbăm cursul vieţii noastre. Cred că dezvoltarea noastră fizică a ajuns în punctul în care apasă mult prea tare pe corpul acestei planete. Cred că dacă nu schimbăm modul în care ne privim existenţa, ne vom autodistruge, ne vom stinge energia din infinitatea universului. Şi dacă nu reuşim noi, cât de curând va găsi Gaya o modalitate să se apere.
¶ Basm II.
"Ne-am înlănţuit singuri în propiul coşmar, călătorind solitari din armă în armă, călătorind spre ultimul hotar, spre cel care va deţine ultima armă. Cuvântul a fost prima armă şi ca un virus se propagă-n noi, cuvântul ne îndoapă cu o multitudine de senzaţii noi, cuvântul ne va fi pierzare şi în clipa de apoi. Şi din cenuşă sperăm că va răsare, sub ultima suflare a Bestiei ce moare, din ultima sămânţă a întrebării: „De ce oare?”, va răsare copilul acestei experienţe umilitoare.
Deci râzi copile căci încă mai ai scăpare pe cărările din palma Marelui Şaman, la umbra ultimului om, un suflet se va ridica şi va striga: „Eu încă mai sunt aici!”, deci râzi copile căci încă mai ai scăpare la umbra Marelui Şaman, purtând în suflet flacăra acestui gând. Gând călătorind în cuvânt ca un glonţ în prima armă, ca un virus într-o minte goală, ca o chemare spre eterna fericire, ca un semn de întrebare ce naşte în zorii unei noi vieţi. La sfârşitul zilei te-ntrebi, oare, îmi merit odihna de peste noapte? Îmi merit iubirea ce doarme zâmbind în braţele mele, îmi merit clipa de perfectă imperfecţiune, etern prezent ce nu vreau să moară, plimbările tăcute pe sub umbra marilor poeţi, uitarea în cântecul tăcut al unui zâmbet din colţul acelui: „Te Iubesc!” …îmi merit oare, acel somn şi drumul spre uitare? ”
Tacuse într-un final, Bătrânul ce ţinea uşa metroului în acea staţie uitată de Dumnezeu, din mijlocul Marelui Măr, New York. Uşile s-au închis şi trenul şi-a continuat mersul, ca un şarpe spre apusul soarelui. „Criminale, criminale ce-mi aduci la mal în călătoria ta spre Rău, ce-mi dai în palmă să treci de tot ce este greu?” se aude vocea Bătrânului în urma sufletului tău.
Cad frunzele în parc. E toamnă. Un om cântă chemări spre a lui soartă. E toamnă şi ea dansează sub frunzele ce cad zâmbindu-ţi cu ochii luminoşi ca un copil … gândeşte-te atunci când faci rău, gândeşte-te la Iubirea din sufletul tău şi la cum îţi zâmbea în acea minunată zi de toamnă. „Şi asta-i ziua în care te-am întâlnit la râu copile, spuse Bătrânul şi asta-i ziua în care te-am văzut trecând, dovadă îmi este moneda din palmă… şi Dumnezeu să te aibe în pază!”
Umblă pierdută pe străzile pline de nămol, umblă cu picioarele goale şi plină de durere, în sufletul gol, cu amintiri de toamnă şi frunze în părul despletit, umblă urlând în urma Vântului ce suflă pe uliţa rece şi grea, umblă urlând:
„Spune-mi Vântule, spune-mi că mor, spune-mi Vântule unde îl duci, spune-mi Vântule, spune-mi că mor, unde îl duci pe al meu Dor, că o căzut săracul în vale, o căzut când ne apăra de jale, spune-mi Vântule, spune-mi că mor, unde îl duci pe al meu Dor?”. Umblă acum tăcută în urma Vântului gol ce suflă pe uliţa rece şi grea, pe uliţa de lângă casa ta.
Magia devine o artă în momentul în care reuşeşti să te convingi singur, prin puterea unui cuvânt, că iepurele a ieşit cu adevărat din pălărie, că acolo este lumea lui ascunsă, în care trăieşte. Atunci cuvântul devine armă şi cel ce îl deţine, Marele Şaman.
¶ Basm I.
 |
"Trăim în lumea ce ne-o făurim din visele noastre sparte, cioburi de oglindă în care ne privim chipurile trucate, izolaţi în faţa destinului ce ne priveşte jocurile zâmbind, îngăduitor încă. Ne lăsăm în spate dâra ipotenţei, urma neputinţei de a percepe linia ce ne poartă spre centrul magiei. Stăm singuri închişi în cuşca propiilor dorinţe, ascunşi în spatele invidiei, orgoliului, geloziei, tăcuţi şi plini de drogul iluziei. Cu o mână agăţaţi de marginea realităţii ce ne-o creăm din firmiturile minciunilor ce ne înconjoară, atârnăm deasupra prăpastiei, zbătându-ne să smulgem cu dinţii o ultimă bucată din carnea fragedă a lumii ce ne-o făurim din visele noastre sparte. Bestia nu este o entitate în jurul nostru, vântul rece ce se zbate să-ţi pătrundă în suflet, Bestia suntem noi, entitatea noastra rătăcită, în drumul ei spre echilibru. Picături de Suflet Etern menite să umple Întregul. Un gol ce trebuie umplut cu perfecţiunea sufletului nostru. Transmit LIVE de după Marele Ecran Alb , vouă celor prinşi în plasă: STOP! Ieşiţi din viaţa voastră imaginară. Aici. Acum. Alege. FREE YOUR SOUL!" |
¶ Scop.
 |
+.+-=-+.+ < a class=”xirtireh” href=”http://www.comunicatedepresa.ro/20″ title=”20″>20 -+.-+=+-.+-
Aştern spini sub pleoape sa vad lumea mai clar şi cu m ” title=”M”>m ăştile toate deschid porţile spre Iad s ” title=”s”>s ă-mi ard chipul rasfrânt în al pustiului c ânt, să-mi ard aripile în focul întunericului şi sufletul în căutări inutile. Atom în căutarea unui om, eon uitat în propiul trup, t ” title=”t”>t ăcere f ă r ” title=”r”>r ă cuvânt şi gândul că mai sunt…rest de suflet atârnat, într-un colţ de v ânt uitat, temperat , îndreptat, format să umplu locul liber în vidul vieţii.
|
¶ Actorul.
 |
Actorul îşi joacă rolul în sala tăcută. Recită piesa, uneori improvizează, dar de cele mai multe ori se lasă condus de regizor. Decorul e minunat, iar costumele completează chipul personajului. Finalul este cunoscut. Personajul va murii.
Am ajuns să ne identificăm cu personajul care-l jucam, ne-am integrat în pielea personajului uitând că viaţa-i doar o trecere pasageră spre nemurire. Ne-am pierdut în paradisul minunat al vieţii, în labirintul propiilor simţiri, îndepărtaţi de jumătatea sufletului nostru, separaţi, rupţi destinului ce ne unise. Rătăcitori eterni în neantul căutării propiului Eu, pierduţi în propiul suflet, Don Quijote în căutarea unei jumătăţi, sfârşiţi în deşertul unei rătăciri eterne, în mijlocul lumii, cu soarele deasupra noastra, în urma unei amintiri, a unui prieten uitat.
Curg paşii pe drumul căutării şi cu fiecare pas sunt mai aproape de tine, iubito, cu fiecare zbucium de aripi mă apropii de pacea braţelor tale, iubito. Suflete unite într-o continuă mişcare a iubirii, pierduţi în colţul deplinei fericiri. Aşteaptă-mă în drumul tău, la răscrucea sufletelor, iar în zori de zi te voi regăsii, plină de viaţă şi zâmbitoare, cum te-am lăsat ultima oară.
|
¶ Alege …
 Urmăresc viaţa în visul unui nebun, printre resturile de coloane şi pulbere de fum, urmăresc firul lucrurilor, finalitatea alegerilor, iar din ecoul gandurilor tresar coşmaruri, iar din dansul degetelor răsar imagini deformate ale realităţii. Fragmente de zâmbet prinse în şirul neîntrerupt al timpului şi sunetul repetitiv al vocii tale ce-mi inundă clipa, desprinzându-ţi imaginea din colţul uitării. Mă pierd în dansul valurilor, torturat de întunericului din freamătul vocilor voastre, mă pierd şi-aş vrea să nu mai găsesc strada spre oraşul pustiu al prezentului.
|
Deschide poarta Străine, deschide poarta spre restul vieţii tale şi păşeşte în ceea ce va fi, aşează-te comod, spectacolul trebuie să înceapă. Eşti singur în faţa ecranului, doar tu şi ceea ce ai facut, iar în şirul de imagini ce va curge in faţa ochilor tăi vei găsi răspunsul la ceea ce te frământă. Conştinţa îţi este Maestru, tu trebuie doar să-ţi asculţi vocea interioară. Alege …
Ai fost categorisit, îndosariat, catalogat, aşezat, evidenţiat şi numărat. Dualitatea normalităţii te include sau te împinge spre evadare. Echilibru în societatea umană nu există. Dacă vrei să trăieşti acum, aici, trebuie să te accepţi ca făcând parte din turmă şi să te comporţi ca atare. Negarea societăţii duce automat la excludere . Negarea caii actuale, a alegerilor făcute în numele tău sunt privite ca şi un act de trădare. Eşti cu noi sau impotriva noastră. Alege …
Ne îngrămădim tot mai adânc în interiorul nostru, ridicăm ziduri tot mai mari, în încercări disperate de a proteja o iluzorie siguranţă, micşorăm cercul încrederii transformându-l în ştreang, recurgem la jocuri perverse doar pentru a ne proteja şi a ascunde ceea ce suntem, adevaratul eu ce zace ascuns în interiorul nostru. Ne este ruşine de slabiciunile noastre şi râdem când cineva îşi arată adevăratul chip. Învăţăm de mici să-i lovim pe cei căzuţi şi să-i admirăm pe cei care urlă mai tare. Nu ne deosebim cu nimic de animalele din jurul nostru, poate beneficiem de unelte mai bune, dar nu ne comportăm mai bine. Ipocriţi şi singuri ne trăim viaţa între pereţii siguranţei noastre, ascunşi, trişti, pierduţi în surogatul propiei vieţii.
Deschide poarta Străine, deschide poarta şi priveşte ceea ce va să vină. Îţi poţi alege viitorul, de tine depinde. Te poţi ridica. Poţi zbura. Alege…
|
¶ Tăcere.
 |
Separ cu braţele întunericul din jurul meu şi printre faldurile groase mă strecor afară din lume, mă strecor în câmpia sfârşitului purităţii, printre razele de soare ce-mi plouă peste chip, printre iarba înaltă ce mă mângâie pe trup. Ascult trecerea vântului şi din jocul petalelor ce se rotesc în aerul cald îmi clădesc scară spre uşa cerului, s-ascult şoaptele uitate, şoaptele pierdute în mintea zbuciumată a prezentului.
Se repetă clipa în vorbele noastre, imposibilitatea renunţării. Ne perpetuăm neputinţa îmbrăcând-o cu bucăţi din sufletul ce ne-a fost dăruit, ascunzându-ne între filele vieţii noastre. Vorbim ca să alungăm tăcerea ce ne ameninţă, ne unim ca să uităm pentru câteva secunde singurătatea ce ne macină. Iar dintre coaste, sugrumat, sufletul urla în pustietatea solitudini ce-l înconjoară. |
¶ Final.
Indiferent de cât de mult te chinui, în final tot singur rămâi. Sentimentul de a avea pe cineva alături pentru scurta-ţi viaţă este doar o iluzie. Nu există nimeni care sa te inţeleagă, să te accepte, să te iubească aşa cum îţi doreşti. Ne chinuim intre dorintele noastre, singurele limite ce ne definesc realitatea. Ne cautam sprijinul in trairi trecute, in amintirile momentelor pierdute, ne ascundem cu speranta ca cineva, candva, ne va descoperi, asa cum vrem noi.
Fiecare lucru care are o consistenta fizica, are o vibratie interioara care-i determina calitatile: culoare, densitate, gust, tot ceea ce putem surprinde cu simturile noastre. Cu cat vibratia acelui lucru este mai redusa, cu atat concentratia sa este mai mare. Reducerea variatiilor, tendinta spre echilibru iti concentreaza calitatile, ceea ce te determina ca lucru fizic sau ca functionalitate. Reducerea variatiilor duce la echilibru. Echilibrul inseamna lipsa dorintei, pastrarea energiei. Echilibrul este punctul mort al pendulului, punctul in care devii constient de propiul EU. Constanta vietii tale. Echilibrul inseamna Nirvana, Paradisul.
Extremele te deviaza de la acel punct. Exista un singur mod prin care poti ajunge la Dumnezeu, un singur punct prin care te poti strecura spre El, iar acel punct iti este intiparit in suflet. Trebuie doar sa te concentrezi, sa-ti reduci vibratiile, sa tinzi spre echilibrul interior, cel care determina echilibrul exterior. Acest fapt te va purta spre Dumnezeu.
Sufletul este picatura de echilibru asezata in noi de Dumnezeu pentru a ne indruma spre El. Om fara suflet – Dezechilibrat mintal – Nebun – Persoana care actioneaza haotic – Fara ECHILIBRU.
Suntem inconjurati de lucruri in dezechilibru care incep sa se comporte haotic. Dezechilibrul inseamna a cadea, echilibrul iti tine capul deasupra maimutelor. Dezechilibrul te face sa cazi spre inima de foc a iadului crestin. Cazi, pur si simplu. Aripa franta din drumul spre Paradis, asa cum este inteles de fiecare. Echilibrul sufletesc, echilibrul dorintelor, echilibrul in alegerile pe care le faci ca si individ, pot determina decursul intregii umanitati. Dezechilibrul alimentatiei poate duce la o dezvoltare dizgratioasa a fizicului. Dezechilibrul familiei duce la o crestere dizarmonica a psihicului. Alegerile extreme, dezechilibrul deciziilor noastre poate duce la rezultate dezastruase. Iar omenirea se afla intr-un asemena punct, care se indeparteaza de constanta sufletelor noastre. Iar lipsa de actiune ne poarta spre dezastru . Cu fiecare alegere pe care o facem in minuscula noastra viata de individ, facem ca umanitatea sa se indeparteze sau apropie de propiul echilibru, de esenta sa, de sufletul sau.
De noi depinde: echilibru sau haos, caderea sau zborul divin, om sau maimuta. Diferenta sta in alegerile pe care le facem.
Mă pierd în sferele cereşti, privind din colţul stelelor norii cum trec, gol de drumul vieţilor, pur în lumina sufletului, atras în dansul clipelor. Urmăresc sunetul chemării tale şi încerc să nu mă las captiv lucrurilor ce mă înconjoară, imaginilor ce mă lovesc, dorinţelor false ce mă seacă. Ne umplem viaţa cu întuneric, prizonieri propiilor dorinţe, cu religia evadării în inconştient împingând spasmotic, sufocată în plasma sufletului nostru. Ne consumăm energia în rătăciri solitare, în căutări inutile, în vieţi pustii de bucurie. Am gustat paradisul şi încercăm sa-i construim imaginea din cioburi de oglindă sparta, uitând de puritatea sufletului nostru, uitând că drumul spre paradis se afla marcat în harta sa, în el. Ne peticim viaţa cu surogate de fericire, cu membre amputate din corpul sfinţilor noştri, ridicându-ne Turnul cu cărămizi smulse din pereţii bisericilor ce se află în interiorul nostru. Ne naştem urlând şi pierim tăcuţi în nevolnicia noastra, sfârşiţi de energie, ascunşi şi solitari, cu lumina îmbătrânită, stafidită în colţul întunecat al trecerii noastre.
Deschide-te iubito, deschide-ţi sufletul şi primeste-mă, lasa-mă să te văd aşa cum te-a creat Dumnezeu. Lasă-mă să mă întorc acasă, în îmbrăţişarea braţelor tale, pierduţi în atingerea corpurilor noatre. Te-am căutat în toate rătăcirile mele, pasager hoinar în corpul vieţii, preot păgân ce propovăduia lipsa ca şi credinţă cu fiecare pas ce mă-ndepărta de centrul existenţei mele. Deschide-mi universul tău şi lasă-mă să-mi clădesc iubirea în interiorul său. Aşez petale în calea privirii tale, să-ţi fie îndrumare în clipele de uitare şi cu fiecare cuvânt îţi depun sub pas un gănd să-ţi fie sprijin în al tău avânt, să fie sărutul timpului scurs, speranţa noului curs.
Mă-nchid, căutându-mi colţul întunecat şi clipele petrecute, în visare, în negare, în resturi de chemare, mă-nchid cu trupul chircit în respiraţa fără sfărşit, legat de prezentul creat separat, tânjind etern împlinirea necunoscută, rob căutărilor fără scop şi-a gândurilor ciobite, mă desvârşesc în nepotriviri de resturi.
Îmi aşez fruntea pe marmura rece s-ascult timpul cum trece, s-ascult al nopţii cuvânt furişat printre adierile de vânt, iar din razele de lună să-ţi aşez cunună pe fruntea-ţi albă, s-aprind dorinţa în ochii pierduţi şi sufletul să ţi-l sărut, să-ţi srâng vorbele în palmă, sorbindu-ţi cuvintele cu însetare, din zâmbetul chemare. Dansez pe muzica iubirii noastre, narcotic în clipele sacadate ale tăcerii, subjugat sunetului ce-mi zbuciumă inima, legat de ne-mplinitul trecut, ce macină tot ce are un început.
Iar din unirea noastră se nasc ecourile eternităţii, valurile sorţii…
¶ Gânduri.
Închid timpul în paharul trupului meu în încercări de zbor deasupra întunericului, deasupra valurilor ce lovesc malurile vieţii şi în scurgere pe treptele reci ale templului, sorbind avid din esenţa lucrurilor pierdute, deschid poarta ultimelor zile.
Îmi ţes drumul din zambetul tău, pustiul prafuit, privit sub răsărit, tresare sub pasul plecat în căutarea atingerilor tale; mă dăruiesc întinderii de întuneric dansând în cădere spre inima sa, cu chipul pierdut în bolta neatingerii, devriş sclav dorintelor tale. Încerc să găsesc calea spre evadare, sa ies prin dechiderea din pieptul vieţii, renăscut în negarea realităţii, lumea iluziilor din spatele uşilor mele.
Îmi îmbrăţişez solitudinea cu toată tăcerea sa, renunţare în drum spre evadare, litere trasate cu cerneala amintirilor tale, renunţare în neantul paginii albe, cuvinte presate între filele nostalgiilor vieţilor trecute. Cu corpul legat între ramurile vieţii îmi las sufletul să se legene în bataia vântului, s-atingă cu dorinţa fericirii căldura soarelui … şi speranţa înflorind din muguri sub calda atingere.
¶ Departe.
 |
Petrec clipele intre doua margini, picurandu-mi nelinistea in fragmente de iluzii, tacere interioara si freamatul din sufletul ce tinde spre tine iubito, desi doare. Ma leg de realitati ce ma consuma putrezind printre bucatile de dorinta, pasager intr-o lume nebuna.
Parcurg cu degetul pe trupul alb al unui rest de gand, marsul funebru de ultim cuvant, scris cu sufletul scurs pe piatra de hotar a unui capat de drum intre doua inimi scrum si simt amintirea ta in atingerea marii, lumina in maruntaiele inimii, iar din rugul de pe lungul buzelor, tresar taceri pietrificate in bratele tale uitate.
Sunt umbra unui cavaler ce se loveste de iluzia vietii sale in eterna cautare a Sfantului Graal si a cheii spre uitare, sunt umbra dintre valurile graului uscat si din rosul unei petale de mac, umbra de sub talpa ce traseaza intr-o miscare lenta o imbratisare pe o margine de trotuar, sunt umbra din graba unui trecator, din melancolia unei picaturi de ploaie, din gratia unui zambet de copil.
|
 |
Strâng în palme, cu mâinile la spate, secrete întunecate şi fluturii de noapte furaţi dintre ramurile uscate ce străjuiesc intrarea spre cetate şi din rânduri de furtună presar cărări spre a iluziei mincună, în faţa paşilor ce se adună pe a sorţii cale nebună.
Aşteaptă-mă iubito sub ultima frunză de cireş cu cel mai frumos zâmbet şi dragoste în ochii-ţi cereşti, aşteaptă-mă dansând cu trupu-ţi fremătând şi pletele în vânt, cu cântecul curgând printre buzele roşii şi sufletul legănat de fericirea ce s-a întrupat. Sărută-mă apoi iubito şi lasă-ti mâinile să mă cunoască, lasă-ţi sufletul să mă pătrundă, sărută-mă şi cu dragostea-n condei scrie-ţi numele în inima mea, să te am cu mine în fiecare clipă a vieţii.
|
¶ Cântec.
 |
Tac frunzele în oglinda apei de adierea vântului curtate, tânjind la seva trunchiului pierdut, iar din adâncurile albastre răsar pâlpâiri de astre sprijinite-n nemărginire, minuscule găuri în pergamentul subţire. Ţi-am lăsat chipul la margine de mal mângâiat de sărutul buzelor mele şi de departe, din larg, ţi-aştern rezele de lună. Mi-astâmpăr singurătatea în braţele tale iubito, departe de cuvintele uitate pe buzele şterse, departe de durerea tăcută a nopţilor trecute, mă strecor între palmele tale sărutând degetele ce mă mângâie-n tăcere, ştergându-mi orice urmă de negare a timpului ce piere. Mă pierd in Regatul Inimii tale iubito, privindu-mi chipul în nenumăratele oglinzi ale sufletului şi mă dăruiesc focului ce-ţi cuprinde corpul înlănţuindu-mi paşii în dansul nebun al fericirii.
Şi curg în clapele de pian cu sunetul iubirii ca diapazon, iar frunzele tac în oglinda apei de adierea vântului curtate, de valsul nopţii legănate.
|
¶ Tango.
 |
Simt şerpii cum circulă prin şanţurile sufletului meu muşcând din corpul inimii, agăţaţi cu colţi veninoşi de marginea speranţei, sugrumând începutul de lumină. Simt valurile învolburate cum se adună în jurul feţei mele, apăsându-mă în adâncuri, spre întunericul rece al freamătului ascuns. Simt luciul vieţii de la marginea clipelor cum îmi inundă fiinţa, abuzând deschiderea sufletului, metamorfozând imaginea descrisă. Simt sugrumarea dansului fără partener încingându-mi trupul în mişcări necontrolate de iubire.
|
¶ Ghid.
 |
Ne cultivăm blocajele la nivel de cultură, ne limităm spiritul din invidie şi
ură, propovăduind mediocritatea ca treaptă şi uitarea ca faptă, ne legăm trupurile din nevoia vişcerală de a crea uniformitate, deosebindu-ne doar prin dorinţe şi posesii, unicul scop fiind perpetuarea trupului. Scări de valori create pe morala învăţată din resturile unei societăţi în destrămare. Ne umplem viaţa cu eroi creaţi artificial, sprijin în căutările goale, secunde petrecute în disperare desprinşi din realitatea impusă, scurtaţi în suflet de gândurile nebune. |
Am lăsat în trecut dimineţile de Crăciun din copilărie, când mă trezeam cu zâmbetul pe buze chiar dacă cadourile le descoperisem de mult pe rafturile de sus din cămară. Crăciunul nu era doar bradul, cadourile sau masa în familie; Crăciunul începea cu săptămâni înainte, începea cu certitudinea cadourilor ascunse undeva în casă. Era marea aventură de descoperire a
comorii. Nu conta dacă ceea ce găseam nu era ceea ce îmi doream, nu conta mărimea, culoarea sau cât de frumos erau împachetate. Iar ca un bonus … bomboanele pentru brad! Tari ca piatra şi cine ştie de când. Sugeam stratul subţire de ciocolată care le acopereau şi mă chinuiam cu miezul tare dintr-o compoziţie necunoscută. Iar când terminam cu complicatul traseu al “comorii” din insula apartamentului 22, plecam într-o nouă aventură în apartamentul 21, la vecini. Nu ne-am întrebat niciodata de ce, de multe ori, cadourile erau foarte asemănătoare. Probabil Ceauşescu era de vina.
Nu este nostalgia vremurilor de atunci; cel mult a simplităţii decurse din constrângeri. Nu era bine şi doar părinţii ştiu prin ce trebuiau să treacă că să poată pune pe masă ceva. Dar, ochii unui copil nu vor să vadă toate astea. Ochii înroşiţi de Jules Verne citit la lumina lanternei sub plapumă nu îşi amintesc decât clipele petrecute cocoţat prin toate cotloanele casei. Zilele petrecute în parc până se înopta, când te întorceai cu frica-n sân şi sania în spate, ud până la piele şi cu perspectiva unei vacanţe prelungite de o răceală. Bucuria serilor când mergeam la furat de flori, corcoduşe sau zarzăre prin blocurile vecine, în ceata şi când apăreai acasă cu braţele pline de flori, roşu în obraji şi cu dureri de burtă de la atâta verdeaţă mâncată. Toate aceste clipe s-au contopit într-un Crăciun pierdut în trecut, uitat pe rafturile prăfuite ale cămării, pierdut în cotidianul rece şi plin de oferte la preţ redus.
¶ Absenţă.
 |
Mi-am ascuns sufletul între pereţii lipsei tale pietrificând durerea într-un rictus mascat în zâmbet. Ţi-ai lăsat amprenta în trupul meu iubito şi mireasma ta mă-nvăluie în gustul amintirilor. Alung cu palmele strânse feţele schimonosite ale îndoielii şi fricile născute din durerile ascunse, alung gândurile solitare şi întrebările ce duc la decapitare, cerând îngăduinţă sorţii ce cade fără-ncetare în faţa chipurilor goale.
Ne chinuim sufletul în încercări disperate de recuperare a clipelor uitate, clipe de închipuită purificare , petrecute în negare şi lipsă de înţelegere, egoism dus la paroxsism, individualitate în negarea propiei căi, în negarea singurătăţii ce ne strange inima. Căutăm alinare în conservele lucioase, în dragostea binară, în uitarea amară. Goi şi tăcuţi închidem uşile lăsând doar întunericul să ne vadă lacrimile. |
Curg culorile în acuarele deformate înăbuşind în interiorul liniilor esenţa sentimentelor, suprimând mâinile întinse, chipurile schimonosite, zâmbete forţate de mulţumire, în singurătate printre foile goale, lungul drum spre propia ta iertare, inutilitate în a vieţii chemare, mănunchi de stare în inima ce doare şi din interior, un sprijin, o cale spre a purităţii floare. Iar cu zâmbetul amar îmbrăţişezi tăcerea sorbind sub pleoapă lacrima ce vrea să curgă şi înaintezi cu viziunea propiei neputinţe dominând deschiderea sufletului cautând pe cursul râului barca spre ochiul liniştit de apa, puterea soarelui în a ta caldă alinare, uitarea sub raza zâmbetului, uitarea că inima doare … şi te pierd printre iluziile ce te cheamă, luciul fals al stelelor muritoare.
 |
Deschid porţile nopţii, prin lumina stelelor moarte purtându-mi coroana de piatră spre răsăritul de faptă, presărând pulberea aripilor pe calea fără sfârşit căutând Oraşul de Smarald în clipe de prezent. Aprind de la flăcările eterne foile pierdute în sertarele sufletului meu, iar cu restul de lumină ridic călăuză spre infinit, păşind pe drumul ce mi se deschide, legănat de sunete desprinse din razele de lună, cuprins de drogul avântului.
Departe, cu întunericul în spate, privesc spre restul de pământ ascuns într-un grăunte de adevăr, sugrumat de palmele închise, înlănţuit în gândurile triste, plâns pe cruciile ninse şi mă zpat în ecoul cuvântului uitat încercând să-mi surprind întregul în umbrele din spatele ochilor închişi.
|
 |
Aşez pânza şi cu fiecare linie de penel îţi dezvălui chipul, îmi aştern gândurile şi cuvintele se lipesc de curbele corpului tău, ţi-ascult vorba şi-ncerc să-mi imaginez buzele ce o rostesc, atingerea lor, zâmbetul ce le înobilează. Petrec clipa căţărându-mă pe scara speranţei cu privirea agăţată de chipul tău şi-n inimă un singur impuls. Deschid ferestrele sufletului în faţa furtunii sperând că o dată cu ea vei intra tu … şi cad picuri reci pe trupul încremenit, pat de frunze ruginii, chip alb, fragil în calea vântului nebun, lacrimi ce se scurg la atingerea ultimului sărut. Îmi hrănesc zborul cu atingerea amintirii tale, visând sfârşitul în braţele îndepărtate.
Îmi simt gândurile răscolindu-mi măruntaiele, rupând bucăţi din ceea ce am devenit, spărgând oglinda chipului meu. Alungă-mi teama iubito, vindecă-mi rănile. Lasă-mi iubirea să te învăluie, lasă-mă să te iubesc, nu fugii.
|
Aştern rândurile făgăduinţei peste cărările ce mă îndreaptă spre tine, ţi-aştern file din clipele de singurătate petrecute departe de tine şi-ţi presar firmituri din sufletul meu, ca să te regăseşti în mine. Suflu baloane de iubire peste momentele de tăcere, iar în picăturile de ploaie aşez câte un sârut să-ţi şoptească în căderea lor dragostea ce ţi-o port. Aşteaptă-mă ca-n seara în care ne-am întâlnit, cu acelaşi chip de înger răvăşit, cu sufletul deschis şi zâmbetul dorinţei întipărit în vorba rostită.
Ţi-aşez esenţa mea în sărut şi-ncerc să dau clipei un trecut, să descopăr savoarea poveştilor uitate în braţele înlănţuitoare ale nopţilor fierbinţi, să cuprind nemurirea în câteva momente de unire, sperând că aste fapte îmi vor fi sprijin în singurătate.
Se scurge timpul pe pereţii sufletului meu, iar nostalgia atingerilor tale îmi strânge inima în chingile neputinţei. Înghit cu greu porţia de vieţuire, căţărându-mă pe fiecare secundă, numărând minutele şi orele spre punctul terminus, alerg cu gândul, anticipând îmbraţişarea finală, vizualizez atingerea ta, presimt senzaţia de împlinire, doresc, tind, mă-ndrept spre tine cuprinzănd nemărginirea în ţinta sufletului tău.
Aţi putea spune că iubesc necugetat, că mă avânt pe culmile îndepartate şi ameţitoare ale iubirii totale, dar posibil dezamăgitoare; se poate iubii şi altfel, poţi oferii jumătăţi de măsură persoanei care îşi deschide sufletul în faţa ta sperând nemurirea? Mă dăruiesc total ţie, iubito, sunt avântul încrâncenării dragostei mele şi ambiţia îndrăgostitului în faţa neputinţei fizice. Mi-aşez fiinţa în braţele tale, iubito, cu voia lui Dumnezeu şi dorinţa împlinirii noastre.
 |
Pulsează sângele în tâmple, pulsează claritatea în viziunea interioară şi gambele se miscă din inerţie urmând linia drumului. Îmi transform durerea într-o Mandala eliberatoare, concentrându-mă asupra chipului tău zâmbitor ce-l am mereu în minte. Aşez fiecare pas cu efortul renaşterii şi încerc să ating punctul imaginar al orizontului şi zbor, uitând că uneori în suflet pătrunde al tău dor, uitând că depărtarea ne separă şi noaptea e goală fără căldura corpului tău.
Rugăciune în respiraţie, repetiţie în încrâncenarea muşchilor, eliberare din chingile minţii, pătrund, cu imaginile pierzându-se în urma mea, în lumea neantului de stele. Reneg durerea corpului în încercarea de a depăşi legământul faţă de pământ, în avânt spre poarta tăcută a pierderii în sine. Te regăsesc în mine, luminoasă şi zâmbitoare, departe de tumultul efemer al dorinţelor umane.
|
 |
Iubirea este apa sufletelor noastre; un suflet fără iubire este ca şi o grădină uscată. Învaţă să te iubeşti pe tine ca să poţi să te dăruieşti. Acceptă ceea ce eşti fără să cauţi schimbarea, căci suntem întregi pentru drumul ce trebuie să-l facem.
Fiecare dorinţă îndreptată înspre cel pe care-l iubim ne distruge dragostea căci iubirea nu înseamnă posesie, ci libertate. Să-l înţelegi pe cel pe care-l ai alături de tine, partener de viaţă, suflet împărţit, să-l înţelegi şi să-l accepţi fără condiţii. Iubirea nu inseamnă atracţie, ci înţelegerea individualităţii partenerului, punerea în evidenţă a unicităţii sale prin felul în care îl iubim. Ruptura care o simţim în momentul despărţirii este efectul dorinţei de apartenenţă ce se face simţit în noi. Iubeşte fără să cerşeşti, iubeşte ca un rege fără să ceri nimic înapoi şi fără aşteptări. Iubeşte frumuseţea sufletului său şi puritatea clipelor în care ţi se dăruie. Iubeşte zâmbetul îmbrăţişării şi ai încredere în dragostea sa. Iubirea înseamnă împărtăşire, fără teamă de judecată, doar deschidere cu spectrul înţelegerii în faţă şi într-un continuu dialog al sufletelor, ca fundament al iubirii. Deschiderea sufletească nu este o dovadă de slăbiciune, ci doar evidenţa iubirii. Deschide-te fără să aştepţi răspunsuri şi fără speranţă şi bucură-te de ceea ce eşti şi ceea ce puteţi devenii prin iubire.
|
 |
Îţi scriu iubito pe margini de suflet cu inima plină de chipul tău şi deşi ştiu că nu o să vezi îmi pun dorul să te strige în orizont. Cu braţele-n aripi, zbor prin fragmente de vis să te-ntâlnesc în îmbrăţişările trecute. Te caut în clipele pierdute şi încerc să rezist tentaţiei de mă rupe, să fug spre fiinţa-ţi îndepărtată ce mă cheamă cu fiecare faptă, să mă desprind din realitate sprând că te voi găsi în picăturile de noapte. Am crezut că prezentul va fi mereu în mine şi că mă vei însoţii în întreaga mea viaţă. Nu pot să trec peste faptul că ai plecat. Nu pot să trăiesc. Ai sfâşiat totul în mine.
|
¶ Tenebre.
 |
Fragmente de scrieri, prinse cu bolduri de aripile ce flutură în vânt, prezenţe refulate în literele aşezate printre
frunzele uscate şi mirosul umed al pământului ce pătrunde în gura întredeschisă. Ochii sticloşi şi fixaţi pe culoarea cerului, zâmbetul strâmb, murdar şi urmele albe ale lacrimilor prin negreala obrajilor. Durere schimonosită in degetele strânse, suflet lipsă în corpul încremenit, doar o pată de lut uitată în timpul ce a trecut. Privesc ceea ce am fost şi încerc să găsesc un rost în drumul scurs între bornele vieţii mele. Au cazut lanţurile sufletului, au tăcut grăitorii neputinţei şi în liniştea începutului de puritate cresc visele în claritate şi în desprinderile tăcute se pierd durerile trăite. Tac nopţile în faţa paşilor mei şi curg printre rândurile de crengi rupte, îndreptându-mă cu chipul sfâşiat de razele soarelui spre braţele deschise. |
Ce poţi să faci când cunoşti ce te-ar face fericit, dar drumul până la fericire durează cât viaţa ta? Se spune că Dumnezeu nu-ţi dă ceea ce nu poţi duce. Dar de ce îmi dă? Am fost creat ca să fiu încercat? Un produs îl încerci înainte să-l laşi pe piaţă, oare asta este şi menirea noastră în viaţă? Mă simt uneori străin într-un tramvai, călător veşnic între staţii, pasager între viaţă şi moarte, cărăuş între corvoadă şi odihnă. Trăiesc ca să muncesc şi toată rutina şi obligaţia zilnică îmi omoară dorinţa să trăiesc. Trăiesc ca să pot cumpăra o casă, ca să am unde să dorm, ca să pot muncii, ca să pot să-mi întreţin copii pe care nu-i am încă şi pe care imi doresc să-i am cu persoana pe care o iubesc enorm, ca să fie cineva langă noi când vom murii în casa pe care am cărat-o în spate toată viaţa. Trăiesc ca să alerg după himerele vieţii, să-mi pot bea surogatul de fericire din paharul oferit de soartă. Trăiesc ca să încerc să uit că trăiesc şi cu toate astea Te iubesc şi mă rog să-mi oferi o clipă de linişte, în braţele tale Doamne.
Te iubesc Allì, te iubesc frumoasa mea, clipă de linişte-n pustietatea vieţii. Întoarce-te acasă.
¶ Absenţă.
 |
Alerg, cu privirea la spate, printre gardurile înalte ce străjuiesc nemărginita întindere de mâini dezlănţuite şi din gurile cascate aud deznădejdiile eliberate în faţa lumii neputincioase izbindu-se de resturile de soartă. Încerc să-mi explic lipsa ce o simt, neputinţa unui zâmbet, trecerea în tăcere a zilelor, absenţa satisfacţiei. Un singur zâmbet poate
provoca o furtună de senzaţii în interior, o absenţă demolează şi cel mai fortificat suflet. Mi-am agăţat iubirea în inima ta şi nu mai reuşesc să trec. Secvenţial, trăiesc prin zămbetele furate din amintirile memorate, din visele neaşteptate, iar din atingerile trecătoare storc picături ale esenţei tale încercând să reduc distanţa cu iluzia unui sărut, să apuc mâna ce s-a îndepărtat şi să strâng în braţe o umbră, un trecut, sperând întoarcerea întregului pierdut. |
 |
|
Am călătorit prin valea cu râuri nesfârşite, cu iarba de un verde crud şi munţi fără început şi în capătul de drum am găsit liniştea pustiului printre vieţile trecute, umbre ale inocenţei, veacuri de alegeri ce se desfac în prezent, am trecut prin galeria marilor idealuri înecate în chinuri, am asistat la decapitarea umanităţii, am privit ziduri cum se transforma în praf şi munţi cum cresc în ziduri, aripi ce se înalţe spre a fi doborâte, suflete ce pier sub soclul marilor ţinte, am vazut sacrificiul şi sacrificaţii, cruci înalţate spre Dumnezeu sub sângele greu al orgoliului uman.
Şi din fiecare popas am ridicat
urmele de regret întipărite adânc în stânca oraşului sfânt, am pătruns în cetate prin porţile culcate căutând urme de cuvânt în templele darâmate. Înconjurat de chipurile pictate caut răspunsuri pe cărările uitate, la capătul de drum. |
¶ Te simt.
 |
|
Te simt tremurând sub degetele mele, oftând uşor sub mângâiere, arcuindu-ţi spatele, chemându-mă cu fiecare sărut mai aproape, să-ţi cuprind dorinţa, să-ţi smulg fiinţa. Mă las în valurile de catifea, între braţele fierbinţi, strâns, aparţinându-ţi, înlănţuit între picioarele goale, cu sufletul plin şi gândul pierdut în uitarea clipei. Dans pătimaş, rătăcit în extaz, închid ochii şi ma scufund în sufletul întredeschis, s-ating plăpânda-ţi inimă şi râurile de lacrimi trecute. Te simt în tot ce cuprind, în imaginile din ochii închişi, în atingerea clipelor în care exişti şi pentru moment, sunt pur.
|
"Viaţa reală" compusă din sclavagism modern şi dureri cotidiene, din simulacru de fericire şi canoane impuse de o societate strâmbă. Ce este viaţa reală? Acum când tot mai multi se mută în "on line life", căutând un refugiu ce nu-l găsesc în "real life". Acum când tot ce ne înconjoară pare că se destramă în dorinţe tot mai acute de a poseda, de a avea, când lucrurile şi-au pierdut orice urmă de sacralitate, de magie, iar omul s-a transformat într-un aparat de consum, ce înseamna viaţa reală? Oare faptul că îmi vând 8 ore pe zi, 40 de ore pe saptamană etc. din viaţă, faptul că sunt limitat, programat, îndreptat spre un anumit segment, faptul că sunt tipizat să ajung la un anumit nivel, faptul că societatea în care trăim ne condiţionează spre un anumit fel de gandire, oare…îmi afecteaza această viaţă reală?
Câţi dintre voi nu au simţit că ceea ce ne înconjoară este doar decorul unei grandioase piese de teatru? Sunt oare singur când cred că ceea ce trăiesc este doar o iluzie şi că, mai apoi, spre final, lucrurile trebuie să se schimbe? De ce simt că moartea este doar o trecere şi viaţa o lecţie, de ce simt că greşim atunci cănd ne chinuim să căştigăm un loc în mulţime?
Probabil că greşesc. Probabil că-i o iluzie locul în care mă aflu. Probabil că ceea ce mă înconjoară în momentul de faţă, toată această masă de oameni care se luptă pentru viaţa lor reală, probabil că ei au gasit secretul. Eu încă mai caut.
Se adună întunericul în jurul meu, solid, înecăcios, îmi umple plămânii şi mă strânge în chingile supravieţuirii, mă înghesuie în braţele secate ale prezentului, mă destramă în fragmente de amintiri şi cu litere ciobite sparge tăcerea din jurul meu. Încerc să-ţi compun prezenţa din sentimentele mele, din visele mele. Caut căldura ta în patul gol şi strâng perna ce-ţi păstreaza încă parfumul, sărut urma de pe pahar dorind savoarea buzelor tale, vorbesc cu amintirea cuvintelor tale. Te simt îmbrăţişându-mă şi chiar dacă ştiu că-i o iluzie, mă las purtat în visul îmbrăţişării tale, sperând că ochii nu se vor mai deschide spre a-mi aduce realitatea. Mă simt amputat în lipsa ta.
¶ Ruptură.
Aprin luminile pe culoarul vieţii şi dintre filele insomniei desprind chipul tău. Mi-am modelat
palma
sub forma lui şi în fiecare linie de amprentă am aşezat memorii ale zâmbetelor tale, am picurat lacrimi de dorinţă peste tulburatoarea-ţi absenţă, am rupt trăirile dezmembrate ale singurătăţii şi am negat uitarea luptând cu propia neputinţă spre a iubirii fiinţă; te simt în fiecare por de suflet cum respiri în braţele mele lăsându-ţi inima pradă întregirii şi mă tulbur în lipsa ta, curgând spre malurile uitării.
Trec clipele spre moartea timpului, vise în marş funebru şi dintre degetele-ncrucişate răsar rugi deşarte spre paşii ce se-ndepărteză, materializări ale dorinţelor neîmplinite în ochii întredeschişi ai îngerilor trişti, în genunchi zdreliţi şi resturi de zile fierbinţi.
 |
Disec atent fiecare muşchi urmărind cu bisturiul traseul emoţiilor înscris pe linia feţei şi descopăr dinţii într-un rânjet al morţii. Se scurge lumina în picături sărate din ochi, iar din gâtlej tresar sunetele durerii. Simt pulsul cum se stinge sub palma apasată pe gâtlej şi mâinile ce încearcă, în zbatere să se elibereze, cu degetele strânbe, rugătoare. Străpung inima şi viaţa-i ţâşneşte roşie şi caldă îmbătându-mă cu gustul ei sărat, iar sufletul se înalţă eliberat. Privesc trupul gol, încremenit, reîntors la lut, păpuşă fără păpuşar, desprinsă din jocul vieţii cu o singură mişcare. Şterg sângele cleios şi învelesc resturile acelei vieţi într-un sac de gunoi. Groapa-i săpata, îşi aşteaptă darul şi sub ultima lopată de pământ negru voi aşeza amintirea acelui chip.
Se surpă liniştea în jurul meu sub valurile de atrofieri, cresc zidurile labirintului şi printre resturile de apus încerc să desfăşor firul Ariadnei spre poarta capătului de drum. Încerc să găsesc în valurile mlaştinii cărări spre ceea ce va fi, chipuri de copii, fără lacrimi, încă vii în haosul lumii; în străzile pustii populate de umbrele nopţii şi resturile de corpuri umane ce se vând pe tarabele sorţii; în mersul roţii, în sunetul banilor, în lăcomia atingerilor, în idealurile solitare, în uitarea naşterii încerc să găsesc poarta capătului de drum.
Ecou în oglinda apei spre malurile uitării, pătrund cu pasul tăcut în sufletul corupt şi-mi rup trupul în sărut, suprem acuzator pierdut în cauze fără trecut, deschid întunecatul mormânt şi cobor spre linişte şi mor, cu chipul gol, la capăt de dor.
|
 |
Mi-am surprins mâna scriindu-mi necrologul cu litere tăiate din ziar şi din resturile de poze compunându-mi o noua faţă, cu zâmbet fals de copertă lucioasă şi ochi mari, modificaţi. Dintre coastele întredeschise inima se chinuie să bată, să-mi lase sufletul să respire, să pot cuprinde în petice de hârtie durerile aruncate la picioarele mele de privitorii ce-mi trec prin faţă.
Încremenesc în ritmul sacadat al vieţii privind cum se modifică corpurile din jurul meu şi încerc să pătrund în propiul vis, să sfâşii membrana gelatinoasă ce ma sufocă, să pătrund în speranţă, să-mi posed dorinţa, să-mi nasc fericirea.
Imagini dezmembrate, frânturi de cuvinte trunchiate şi resturi de vorbe aruncate din fugă, neputinţe concretizate în frustrări de fapte, idealuri proclamate, furate, uitate şi vise inchise în privirile triste. Trăiesc mecanic şi dacă te apropii îmi poţi auzi tic-tac-ul. Îmi simt mâinile zdrelite în inimile de piatra ale privitorilor şi şoaptele lor cum îmi pulseaza în tâmple, ochii ce se agaţă de colţurile sufletului meu. Mă îndes în cutia ce mi-a fost daruită la naştere cu imaginea morţii imprimată pe o vedere şi un chip de sfânt să-mi ţină de urât. Deschid o conservă de împlinire, îmi potolesc setea cu un pahar de inerţia mişcării şi adorm obosit în faţa furnizorului de frustrări cu bagheta magică în mână şi impresia de putere în suflet. Sunt produsul minţii voastre, obedientul adormit al viitorului cu chip străin.
|
De multe ori mi se întâmplă să simt o lipsă acută, să simt golul cum îşi face cuib în interiorul meu, cum se târeşte şi se agaţă de fiecare colţ al vieţii. Privesc un sentiment, îl întorc pe toate feţele şi îl gust cu fiecare por al limbii ca după un timp să uit că a existat. M-am născut dintr-o clipă de infinită puritate, din cursul unui râu, din gândul unui străin, din beţia unui sărut şi cu fiecare pas spre final am lasat ceva în
ur
mă. Mă descompun, iar părţi din mine dispar în neantul a ceea ce am fost.
Împietrit în gesturi trecute cumpăr sprijin din carţile citite şi prin rândurile scrise ridic scări spre privirile triste. Trec tăcut de gardianul porţii şi port prin aleile întunecate respiraţia-mi arsă de greutatea bolovanilor ce-mi atârnă. Îmi cade rugină de sub pleoape, iar din palmele secate, muguri de flori uscate se desprind în inerţia mişcărilor moarte. Descopăr noi căi în picăturile de ploaie, în acidul nopţilor fără lună şi-n luciul fulgerelor din furtună.
Este perisabil sentimentul iubirii şi tăcerea ce-i înlocuieşte trecerea face golul şi mai insuportabil. Suntem singuri pe drumul ce am apucat, indiferent de numarul chemărilor pe care-l auzim. Cunoaştem iubirea pentru câteva clipe de intensă ardere şi petrecem restul vieţii închişi în propia carapace, departe de orice furie care ne-ar putea afecta. Întindem palmele să atingem pe cel de lângă noi şi cu degetele alungite sperăm că mişcarea nu va fi inutilă, sperăm că este loc pentru încă un suflet în găoacea din care am ieşit, sperăm că singurătatea poate fi învinsă cu maşti de fericire şi chipuri strâmbe. Simt cum dispar în lucruri inutile consumându-mi trecerea pe bilete de papagal.
Uneori, pe langa sunetele din casti , se aud alte voci ; se aud batai in usa si voci ce incearca sa intre. Uneori de sub unghiile crapate rasar radacini care ma fixeaza in pamant cautand seva mamei. Uneori din pulsul accelerat pleaca unde de energie spre gongurile din jurul meu si ca o piatra aruncata-n apa lovesc, incerc sa lovesc, chipurile inerte din dimprejuru-mi mort. Uneori cu degetele inghetate incerc sa sparg zidurile si prin crapaturi s-arunc semintele. Uneori uit ca sunt doar durerea unui singur om si cred ca mi-au crescut aripi in chip misterios . Uneori, doar zambesc si incerc sa traiesc, cu tot ce-i omenesc.
¶ Styx.
Mi-am intrebat carmaciul in ce parte a raului sa merg. Sa urc sau sa cobor? Mi-a spus ca trebuie sa-l traversez.
Sunt momente in care intrebarile ma invaluie si nu-mi dau pace, ma streseaza cu zumzetul lor, ma indeamna sa caut raspunsuri. Ce rost are sa cauti? De ce te-ai mai obosii sa cauti, daca raspunsul care-l gasesti este acelasi? Oare drumul spre raspuns are vrun rost in aflarea raspunsului? Daca nasterea ar fi intrebarea si moartea raspunsul, oare viata mea ar avea vrun rost? Ne traim iubirile ca pe o cautare a Sfantului Graal, dar nu reusim sa ne traim viata cu iubire. De ce ne pierdem pe drumul spre raspuns? Vedem usile deschise in jurul nostru, vedem bratele cu care ne invaluie lumea de la primul scancet si totusi reusim sa transformam totul intr-o vesnica competitie. Fiecare aspect al vietii noastre este format astfel incat sa ne dorim sa ajungem primii. Unde sa ajungem? La raspuns?Conteaza daca ajungi primul sau nu? Sau conteaza …sa ajungi INTREG!
Sunt alb in sufletul meu. Inima imi este rosie, la fel ca si sangele. Cand ma lovesc ma invinetesc, uneori, ma inegresc. Daca ma imbolnavesc pot trece prin tot felul de culori. Si totusi reusim sa facem din asta un punct de diferenta. Orice treapta a vietii noastre poate constitui un punct de diferenta. Un punct de plecare spre copetitia care ne calauzeste viata. Avem o societate bazata pe analiza si pe stabilirea diferentelor. O societate care pune etichete si claseaza fiecare obiect in sertarul lui. Ne urmam drumul ignorand ochelarii de cal ce ne margineste vederea. Asteptam un punct de sprijin ca sa ne rasturnam viata, fara intentia de a o face. Primim semnale din jurul nostru, dar siguranta putinului pe care il avem ne indeamna la conformare. Uitam sa traim din dorinta de a traii!
Suntem numere in buzunarul societatii de azi. Suntem randuri in catastiful vamesului vietii. Suntem amintiri pierdute printre literele de pe pietrele mortuare dintr-un cimitir pustiu. Suntem aripile rupte ale ale ingerului nostru pazitor. Suntem sufletul acestei planete muribunde. Si ne stingem odata cu ea.
¶ Trepte.
Am pierdut sirul scarilor. Cobor, treapta cu treapta si dupa fiecare pas scara dispare in spatele meu. Fiecare scara are cate o imagine imprimata. Picturi, ganduri, figuri se deruleaza sub picioarele mele si isi pierd continutul odata cu disparitia scarii. Ma simt de parca toata istoria lumii s-ar desfasura sub picioarele mele, desi nu am reusit sa fac o legatura logica intre imagini. Aceias lumina calma ma inconjoara, de la prima treapta pe care am pus piciorul si pana in punctul acesta. Un tunel de lumina si scarile ce dispar in spatele calcaielor mele. Am incercat sa strig, dar nu se auzea nici un sunet. Nici cand am lovit scarile nu s-a produs nici un sunet. Totul este tacut.
Am uitat de cand cobor. Ma dor picioarele si imi este dor de chipul meu. Am uitat cum este sa te mangaie picaturile de ploaie pe fata si totul s-a pierdut intr-un trecut neclar. Dispar amintirile ca si scarile in urma mea. Dar continui sa cobor, iar imaginile se perinda pe sub talpile mele. Mi-am adus aminte ca am uitat sa-ti spun cat de mult te iubesc si ma-ntreb daca am sa te mai intalnesc. M-ai sarutat usor, de despartire si m-ai impins pe prima treapta. Ai disparut apoi si a ramas doar vidul prezentei si durerea lipsei tale. Continui sa cobor desi…picioarele ma dor.
Am descoperit ca la piciorul stang mi-a mai crescut un deget. Cred ca ma adaptez la scarile care incep sa vina din ce in ce mai repede. In ultimul timp ma simt obligat sa alerg si nu mai pierd timpul incercand sa inteleg imaginile. Am ajuns la concluzia ca ceea ce ma inconjora nu are nici o legatura cu viata mea si daca cobor mai repede scarile ma simt mai bine. Te-am uitat.
Am pierdut mainile. Ma incurcau oricum. M-am aplecat sa ating degetul ce-mi crestea la piciorul drept si au cazut. Am incercat sa le pun la loc, dar nu au stat. Le-am lasat in urma si au disparut odata cu scara. M-am intrebat in sinea mea: “Daca imi las pe rand parti din mine, oare o sa ma regasesc, undeva, in spate?”. Si mi-am raspuns: “Cred ca nu.” Imaginile incep sa fie din ce in ce mai sterse, fara continut. Trebuie sa te apropii ca sa mai poti distinge ceva. Ma intreb daca m-am nascut pe o scara, caci am uitat de unde vin.
Am uitat sa vorbesc, iar pe spate mi-au iesit doua galme care cresc din ce in ce mai mari. Ma mananca si daca as mai avea maini m-as scarpina foarte tare. Am incercat sa ma rostogolesc pe scari, dar a fost prea dureros si in final m-am oprit. Degetele continua sa-mi creasca la picioare. Ma intreb: “Oare o sa se opreasca?”. Si imi raspund: “Nu stiu.”
Am o pereche de aripi. Picioarele le-am pierdut la ultimele trepte. Am ajuns. Cine sunt?
Strecori mana printre gratiile custii tale si incerci sa apuci ultimele raze de soare ce coboara stinghere, s-apuci ultima cale de scapare din ale intunericului gheare, sa te ridici cu detasare si prin metamorfozare sa-ti creasca aripi de iubire spre chipurile straine ce te privesc cu nepasare, sub ultimele raze de soare.
Se repeta sunetele aceleias piese in capul meu, imi descrie restul vietii o voce trista, de actor parasit pe scena, fara aplauze, fara ovatii, lasat sa-si termine monologul in fata unui zid de respingere.
Din cubul vietii tale trimiti sageti de chemare si speri ca zidul sa dispara si din lumina orbitoare sunetul asemanator tie, sa rasara, speri sa treaca clipa de singuratate, sa uti ca sufletul moare in uitare, doar tu si propia-ti floare, uitat, timid, departe de orice chemare…departe de soare, de ultima raza de soare.
Daca sunetul ce-l auzi te doare, daca-n cuvintele ce le citesti, te regasesti … trebuie doar sa traiesti si sa iubesti. Nu incerca sa construiesti prezentul cu imagini din trecut, vei sfarsi prin a uita cine esti. Trebuie doar sa traiesti.Si nu uita, sa iubesti … caci iubirea transforma totul si viata-i … eterna, cand iubesti, sub soare, sub ultimele raze de soare.
Atarn intre doua lumi, cu viata lipita de picioare si mainile legate de Dumnezeu, intrerupt intr-o picatura de trecut, conceput din negrul lut, slut si mut in fata chipului tacut. Cu fiecare zbucium ce a trecut imi sufoc strigatul in plamani si ma uit neputincios cum ma scufund printre nebunii ce rod franghiile marelui pod, lasandu-mi alunecarea sa-mi patrunda-n corp, sa ma-ndrepte spre lipsa de scop.
Sparg oglinzile de foc si printre cioburile fara ecou imi asez corpul si dorm cu capul intr-un ochi de uitare si viata legata la picioare, dispar in clipele dezamagitoare de adanca negare . Tributar timpului ce se repeta ma pierd printre false simboluri, negand evidentul si uit cu fiecare negare gandul ce doare, avantul in clipa, puternica frica a celui ce n-are scapare.
¶ Pădurea.
 |
Mă plimb cu o mână de cuvinte printre arborii verzi, pe cărări tăcute pictate cu haina veche a pădurii. Miros de pământ umed, de răşină, de aer şi soarele ce străbate cu greutate printre frunzele dese. O pasăre rătăcită îşi curăţă ciocul pe o ramură şi satisfăcută îşi înalţă apoi căntul. Pe spate, printre frunzele uscate, cu căldura degetelor solare jucăndu-se pe faţa mea, încerc să mă pierd în multitudinea de culori. Fiecare sunet, fiecare mişcare de frunză, fiecare zbucium de gâză aprinde mii de nuanţe în spectacolul naturii. Închid ochii şi încerc să ascult vocea râului, să-i ascult povestea şi zbuciumul valurilor. Anticipează fiecare oprire; în cătunul de la poalele muntelui, în moara veche din lunca satului prăfuit… în unirea cu iubita lui ce se revarsă de pe celălalt pisc. Îmi las degetele să curgă pe trupul unui copac, să atingă fiecare rid de pe scoarţa sa şi cu fiecare mângâiere să sărut anii ce-au trecut prin acel trup. Mă simt frunză în vârf de copac legănată de vântul călduţ sub ochii zâmbitori ai soarelui, privind la liniştita trecere a timpului.
Încet, apoi din ce în ce mai repede, ploaia acoperă totul cu sunetul ei sacadat. M-aşez pe trupul unui fost copac, apărat de crengile fiului său şi urmăresc pârâiaşele ce se chinuie să-şi facă loc prin ţărână. Se nasc miresme noi din pântecele pădurii şi un abur magic se ridică din trupul său fierbinte. Norii aduc întunericul nopţii învăluind totul în umbre.
Mă desprind îngheţat şi incep să fug pe cărare, cu picăturile de ploaie gustăndu-mi pielea şi crengile întinzându-se doritoare. Dintr-un luminiş, ca-ntr-o poveste, răsare acoperişul cabanei luminat de-o oază în întinderea de nori. O ultimă privire înspre trupul întunecat acum al pădurii, spre clipa de magică unire.
|
¶ Clipe.
 Steve Bingham
|
Am clipe în care pământul se deschide şi înghite părţi din casa în care trăiesc, îşi trimite braţele din iederă răsucită şi-mi lărgeşte crăpăturile pereţilor, m-adânceşte în hău. Am clipe când vântul se ridică şi-mi fură şi ultima respiraţie pripită, când ploaia cade cu picături distrugătoare peste chipul fără suflare şi din întunecata depărtare fulgerul îşi trimite glasul acuzator ferestrelor din pridvor. Am clipe cand copacii se apleacă şi-mi mângâie casa dărâmată, sărută cu buza frunzelor cărămida găndurilor. Am clipe când din apa şi ţărână se nasc cuvinte de ură, din furia pumnilor înroşiţi curg lacrimi de sfinţi spre ale voastre minţi. Am clipe în care din zbuciumul razelor de soare ţâşnesc umbre de culoare pe zidurile dărâmate şi dintre cărămizile sparte o floare răsare spre a suletului încântare.
Te poartă cuvânt pe al viselor vânt spre inimile ce plâng apa ce-a fost, casa cu pridvor si copacii cu glas mângâietor.
|
¶ Singură.
|
Am deschis prima pagină şi am simţit mirosul încrâncenării ce răzbătea din cartea vieţii sale. I-am privit ochii şi sub fiecare pleoapă îşi făcuse loc o picătură de suflet; plângea tăcut cu un zâmbet scurt, schiţat pe faţă şi încerca să ascundă speranţele sparte, în întunericul cel mai adânc al fiinţei sale. Auzeam uşile trântite în urma mea cu fiecare pas ce-l faceam afară din sufletul ei. Bijuterii de durere, reci şi strălucitoare, aşezate in ermetice cutii de sticlă, îmi vor lua locul. Justificări inutile de gesturi cretine, mângâieri simulate, clipe umile. Am păcătuit ascunzându-mă în tine, am ucis eliberându-mă.
Retezat, aşezi visul într-o cutie de carton printre bucăţi de hârtie, ca să-l protejezi. Sus, pe ultimul raft al inimii, va sta. Alături de restul bucăţelelor de sticlă colorată cu care ti-am furat iubirea. Alegi dintre măştile uitate, zâmbetul cu care mă petreci. Întinzi braţele albe şi mă strângi într-o ultimă sărutare. Încet, urci scările spre clipa ce va fi, cu rănile pustii, lacrimi vii, uitate pe ultima filă a cărţii mele, printre florile uscate şi un sărut şters.
|
¶ Singur.
Pătrunzând cu fiecare picatură mai adânc în conştinţă, gândul că mă desprind în nefiinţă, că mă pierd pe cărări fără sfârşit, că uit să rup şirul neîntrerupt de clipe ce se scurg, privesc drumul ce mi se deschide în faţă şi mă întreb dacă să urc. Anesteziat de viciul ce m-a măcinat, îmi îndrept privirea înceţoşată spre faţa ce mă veghează şi aştept ziua care am pierdut-o să-mi ia trupul şi să-l rupă. Aştept negura sufletului să se ducă, s-acopere chipul ei de slută, aştept aripile să-mi curgă în deschidere de clipă şi din freamătul sufletelor, să renasc, din plânsul amintirilor , din drumurile închise de alegerile grăbite. Să zbor, din vârful picioarelor, s-ating cu degetele mâinii, norii şi să gust cu limba, sarea din lacrimile lui Dumnezeu.
Alerg în urma vântului muşcând cu sete din trupul său, dorind s-ating esenţa zborului etern, să fur din trupul său puterea să mor, dorul de chipul trăit doar în vise şi închis apoi în pecetea sufletului. Ţi-am uitat zâmbetul pe ultima filă a cărţii mele, printre florile uscate şi un sărut şters.
¶ Valuri.
Se aud valurile cum mângâie obrazul de nisip şi printre degetele de la picioare mi se strecoară algele murdare; ca mersul unui marinar bătrân, melodia se scurge dintr-un difuzor uitat afară. O singură pereche s-a încumetat în ceasul cald al zilei s-admire calmul de fecioară al mării şi sub o briză uşoară savurează berea rece. Briza se joacă cu pletele fetei, iar el, mulţumit de imagine o sărută pe buze. Tresare, adusă la realitate, ruptă din ritmul sacadat al melodiei şi cu un zâmbet se ridică şi începe să-şi unduiască şoldurile, cu capul plecat pe spate, mâinile în aer şi părul furat de briză; sărută fiecare fir de vânt, face dragoste cu fiecare vers, i se scurge muzica în vene şi din fiecare trăsărire a şoldurilor pleacă unde de farmec.
Dispar printe rândurile de note, furat de braţele bronzate, tulpini torsionate ce vor s-atingă cerul, sub pletele căzute-n zbuciumul dansului, dispar în visul de sub pleoapele ochilor închişi şi-n zâmbetul tăcut ce-i trădează visarea.
Închid ochii şi îi urmăresc trupul cum se ridică, dansând uşor, furată de briză, purtată în lumea visată. Transformă paşii în aripi şi uitând de prezent, se pierde în orizont, se pierde în amintire.
M-am trezit împingând în propiul trup, dorind să-mi înfrâng barierele, să-mi le rup; m-am trezit smulgându-mi pielea de pe oase, disperat să-mi eliberez sufletul din chingile trupeşti … urletul, visul … mi-am chircit trupul în ungherele întunecate ale demonilor mei şi cu fiecare picătură ce se prelinge pe mine îmi ard liniile amprentelor.
Aş vrea să mă sufoc în ştreangul tău şi cu ultima răsuflare să-mi privesc trupul care se chinuie în negare , se chinuie şi doare … să-ţi asculţi chemările interioare, să uiţi puterile trecătoare, să furi zâmbetul dintr-o fărâmă de soare.
Plâng copacii la ultima floare şi aş vrea să te port în departare, printre petalele moarte ce cad peste noi, să stingem ultimele nevoi în apele pure dintre nori şi cu gândul în sărut s-acopăr ochii ce-au tăcut.
¶ Trăiri
Sunt lucruri care te anting cu toată indiferenţa şi distanţarea ta. Sunt lucruri care sunt făcute ca să te atingă, să te mişte, să te cuprindă şi, mai apoi, să-ţi fure gândurile, trăirile. Dincolo de toate măştile noastre, ne regăsim uneori purtaţi de câte o frază, melodie sau…iubire. Ne regăsim, stingheri şi tacuţi, un pic timizi cu noi înşine şi speriaţi că putem arăta aşa. Am vrea să ne simţim sinceritatea în fiecare dimineaţa când ne privim în oglindă, să ne mângâiem propiul suflet şi să-i recunoaştem frumuseţea. Dar nu reuşim; doar în rarele ocazii când, o frază, o melodie sau o …iubire ne readuce siguranţa. Aş vrea să ma trezesc într-o dimineaţa şi să nu regret beţia iubirii ce o simt in mine. Să pot privi orice chip care-mi apare în faţa fără să încerc să mă protejez. Să cuprind urâţenia din noi şi cu o zvâcnire din baghetă, să o fac să dispară.
Sunt lucruri care te fac să fugi, să te ascunzi, să mori. Limitările gândurilor noastre, trăirile de păpuşa manipulată, durerile contrafăcute provocate de viciile noastre…singurătatea indusă, cerută, provocată. Ne împărtăşim în credinţă falsă în apropierea morţii, tindem spre idealuri măreţe, salvări iluzorii…îmbrăţişări colective de suflete false! Ne mângâiem propiul orgoliu cu ranjetul morţii întipărit pe chip şi putoarea scârnăviei noastre,înconjurându-ne.
¶ Ambalaj.
Cine este mai vinovat? Cel care renunta la intrebari sau cel care le pune?
Intrebare: de ce nu accepti? Raspuns: vreau sa posed raspunsul.
Ne-am impachetat viata in cel mai frumos ambalaj. Propiile iluzii ne-au servit drept pasta pentru hartia ambalajului. Ne-am legat panglica streangului la gat. Superficialitatea noastra este intrecuta doar de cea a celor care ne iubesc. Ne plangem sufletul mort si putrezit in noi, bucurandu-ne de cutia de ciocolata de pe genunchi; "imi place viata, dar nu pot sa traiesc asa cum vreau." , "iubesc sa-mi las corpul in mangaierile tale, dar oare pot uita zambeul rece cu care ma saruti cand pleci?"
Dezamagirile ne-au modelat viata, dictandu-ne drumul. Ne renegam frumusetea sufletului, amagind cu ambalajul. Ne proclamam libertatea spirituala, uitand de inchisoarea interioara. Ne inchinam superficialului, blamand iubirea. Ne mandrim cu superioritatea asupra sentimentelor, acceptand singuratatea cu usurinta condamnatului la moarte.
Intrebare: e gresit? Raspuns: …
Sunt bine, mama. Nu am de ce sa ma plang. Posibil sa raman fara serviciu, dar nu ai de ce sa te preocupi. Fiecare sut in fund este un pas in fata. Asa m-ai invatat, nu? Iar femeia pe care o iubesc … ne iubim atat de mult…si suntem atat de diferiti! Oare se joaca Dumnezeu cu mine? Ce simpla era viata cand eram acasa. Cand esti copil si ti se spune sa ai grija, crezi ca toata lumea este a ta si nu ai de ce sa te temi. Cand te maturizezi (ca sa spun asa, ca nu stiu daca m-a atins boala asta) ajungi la concluzia ca era mai bine cand erai copil. Asta-i viata…tot timpul iti doresti ceea ce nu poti sa ai, iar cand obtii ceva, iti doresti ceea ce ai avut.
Dar sa nu-ti faci probleme mama, sunt bine. De multe ori ma apuca disperarea si ma gandesc de ce m-ai adus pe lume, care-i rostul meu. De multe ori, cu greu mai pot stapani criminalul din mine si ma umple ura de cei din jur si doar tu ma salveazi de nebunie. Am facut lucruri rele si nu ti-am spus. Imi era frica de chipul tau. Stiu ca nu m-ai fi judecat si m-ai fi iubit in continuare, dar nu vroiam sa-ti citesc dezamagirea pe fata. Ce iti pot spune este ca cele mai rele nu am putut sa le fac…pana acum.
Dar stai linistita mama, sunt bine. Stiu ca toata lumea are probleme, vieti fara raspuns, dureri ascunse. Ma intreb uneori daca maturizarea inseamna constientizarea dezamagirii. Ma intreb daca singuratatea, sclavagismul modern, traitul fara scop, doar de dragul de a consuma, ma intreb, daca sunt raspunsul. Ma intreb daca chipul speriat ce urla in mine este chipul meu sau doar nebunul din mine ce vrea sa iasa.
Dar sunt bine mama. Imi traiesc viata intr-o sfera, un balon frumos de vise si idealuri, separat de lumea ce ma-nconjoara. Cred ca inca traiesc in pantecul tau mama, nu cred ca am iesit. Este prea urat afara…
¶ Ma…
Ma-nchid intre pleoape ca sa-mi ascult gandurile si curg peste clipe cu lenea lipsei de scop, ma-ndrept inspre visele ce-mi tulbura suflul, cu imaginatia, singurul drog, desprinzand dintre resturile unei zile monotone, frustrarile, iar din chipurile deformate ce ma-nconjoara rup bucatile de smoala s-acopar ferestrele sparte ale sufletului meu.
Ma pierd printre randurile nescrise ce se-ngramadesc in chinul meu, santuri iluzori ale dorintelor noi, dau foc amintirilor din anii goi trimitandu-ti fumul pustietatii lor si-n bratele iluziilor dezvolt ultima forma de tortura pentru spiritu-mi mort, credincios sablonului viciat al criminalului demascat.
Ma scriu, in dorinta de a-mi eterniza neputinta, de a-mi face din credinta oglinda spre a ta fiinta, sa-ti tulbur liniaritatea dezinvolta ce-ti evidentiaza tacerea informa…
Printre umbrele noptii ma strecor, ma-ndrept spre lumina rasaritului si tresar la fiecare atingere a vantului … pasi presarati pe frunzele cazute, ganduri uitate pe paginile de ziar ce zac ca niste pasari moarte … felinare neputincioase aruncandu-si lumina, modificandu-mi umbra…ma apasa realitatea din sufletul meu, neputinta de a ma desprinde, tacerea si liniaritatea destinului ales…as vrea sa-mi smulg lanturile din carne si sa gravitez spre imaginea TA … si chiar constientizarea dorintei se transforma-n lant.
Te-am cautat toata viata…si simtirea mi-a explodat in dorinte cand te-am gasit…cu fiecare pas in realitate ma adancesc mai mult in tine, cu fiecare atingere imi faci sufletul sa tresara, ma pierd in dragostea ta si trupul tau imi este granita, ma scufund in respiratia ta si chipul tau imi este zambet … te chem cu fiecare gand, plang la fiecare sarut, rad la fiecare mangaiere …te doresc iubito cu fiecare celula a sufletului meu!
Mi-am deschis aripile sub atingerea ta, floare imbaiata de roua diminetii si cu fiecare zi ce trece pierd intunericul din mine…te iubesc cu tot ceea ce sunt.
Intuneric intr-un sfarsit de iulie. Strazi pusitii, doar suflete ametite de aburii alcoolului, ratacind in cautarea unei victime. Trec plutind peste mizga ce acopera caldaramul, strecurandu-se printre resturile de gunoaie. "Mai e mult?" intreaba el, nerabdator s-o stranga in brate, departe de privirile indiscrete si pofticioase. Il privii zambind.
Mai intai o picatura, apoi, incet, ca intr-un dans, ploaia se indesii. Urmaream picaturile cum ii desenau profilul, scurgandu-se in final pe linia delicata a gatului. Zambea, imbatata de aromele purtate de ploaie, gropitele din obraji sporindu-i farmecul. Ma privii. Chemarea unei lumini, ascunsa in adancimea intunecata a ochilor sai…respira ploaia, dansand cu fiecare picatura ce-i atingea corpul. Fustita i se lipise de picioare delimitandu-i linia sinuasa a soldurilor, accentuandu-i talia . Parul despletit cadea in suvite groase, lucioase, peste sani, biciuindu-i la fiecare zbucium al trupului. Zambea privindu-ma, constienta de frumusetea corpului ei, lasandu-ma s-o mangai cu dorinta mea. "Hai!". Si ma trase inspre ea lipindu-se cu spatele de mine, frecandu-si usor trupul subtire. Un sarut in spatele urechii…"Hai…nu aici…" si razand incepu sa alerge.
Ma stregea cu miscari lente, urmarindu-ma cu fiecare atingere, usor ingandurata, jucandu-se cu timpul, cu rabdarea mea. Eram al ei si stia asta. Gura mi se blocase intr-un zambet tamp, in imposibilitatea articularii cuvintelor. Muscam hapsan din ea…cu privirea, tresarind la fiecare atingere. Ma explora si la fiecare oprire in calatoria ei isi marca teritoriul cu o sarutare, cu o mangaiere. Ma durea carnea si vroiam sa tip, sa ma razvratesc impotriva tiranului. Eram paralizat, inlantuit de privirea ei. "Imi place sa ma joc…nu-i evident?"…si zambind se aseza deasupra mea…
Ti-am sculptat trupul cu fiecare mangaiere, iubito si in fiecare sarut mi-am scris iubirea.
¶ Dans
Danseaza iubito, danseaza Chan Chan, unduieste-ti soldurile si lasa-ti parul sa zboare, lasa picaturile de ploaie sa-ti descopere fiecare por al pielii. Danseaza iubito, doar pentru mine, cu zambetul pe buze si dorinta in privire, dorinta ce ma-ndeamna, brate ce ma cheama. Danseaza iubito, danseaza Chan Chan sub privirile de portelan , lasa-ti sufletul sa te ridice, ascunde-ti gandurile, demonii …si danseaza, doar pentru mine.
¶ Inca…
Nu cred ca privesti, dar simt ca doar astfel mai pot sa te ating. Iti trimit gandurile mele in fiecare seara, desi stiu ca se vor pierde in drum spre tine. Cu fiecare clipa ce trece ma adancesc si mai mult in singuratatea sufletului meu, construind patetice castele cu cuvintele mele. Se nasc sperante si mor dorinte…se deschid si se inchid ochii mei, in fiecare clipa, in fiecare zi, respir, traiesc…si totusi…am obosit sa-mi insir mastile pe fata, sunt atat de obosit iubito, atat de obosit…vreau sa-nchid ochii si sa dorm, sa visez …ca…inca esti langa mine.
As vrea sa ma inec in ochii tai, iubito…sa-ti sorb fiecare respiratie .
Las sa-mi curga o picatura de Evora prin sufletul intredeschis, petale de bujor pe trupu-ti gol, sub parfumul lor imbatator, o pata de sange pe patul imaculat si mana ta ce ma cheama. O ultima noapte, te doresc, o ultima noapte sa-mi ucizi fiinta prin fiecare por , cu fiecare zbor al sufletelor ingemanate, o ultima noapte sa-ti sarut al tau picior si buzele si chipul si tot ce pot cuprinde …o ultima noapte cu parfum de bujor si-o picatura de Evora prin sufletele intredeschise.
Cu fiecare lacrima ce o smulgi din mine, cu fiecare amintire a curbelor tale, cu fiecare zvacnet al aripilor, te simt. Inchid ochii si ma inalt, in beatitudinea simturilor, cu sufletul tau cuibarit in bratele mele, cu inima ta pulsand in mine. Imi cladesc imaginea in durerea lipsei tale si reneg amintirile, pastrandu-ti esenta in mine. Sparge-mi mastile, iubito. Omoara-ma si cu sarutul tau, reda-mi viata, apoi.
Voi naviga intunericul, in spirala vietii, cautandu-ti rasuflarea. Fa-ti din suflet, iubito, raza spre a mea chemare . Indiferent de coltul eternitatii in care te-ai ascuns, te voi gasi.
Cu fiecare lacrima ce o smulgi din mine, cu fiecare amintire a curbelor tale, cu fiecare zvacnet al aripilor, te simt. Inchid ochii si ma inalt, in beatitudinea simturilor, cu sufletul tau cuibarit in bratele mele, cu inima ta pulsand in mine. Imi cladesc imaginea in durerea lipsei tale si reneg amintirile, pastrandu-ti esenta in mine. Sparge-mi mastile, iubito. Omoara-ma si cu sarutul tau, reda-mi viata, apoi.
Voi naviga intunericul, in spirala vietii, cautandu-ti rasuflarea. Fa-ti din suflet, iubito, raza spre a mea chemare . Indiferent de coltul eternitatii in care te-ai ascuns, te voi gasi.
¶ Chin?
Viata iti ofera surprize in cel mai batjocoritor mod posibil. Te chinui sa iti reprimi dorintele, sa te inchizi cat mai adanc inlauntrul sufletului, sa-ti ascunzi inima din fata lumii si in momentul cel mai calm posibil din mult prea normala-ti viata, isi face aparitia, ea. Am renuntat a mai dorii, nu vroiam sa te cunosc, aveam linia trasata in fata mea, nu vroiam sa deviez. Asteptam moartea cu calmul privitorului. Nu ai fost de aceiasi parere. De ce trebuie sa doara faptul ca iubesti? De ce trebuie sa ranesti, sa lovesti. Sa traiesti chinuit in sufletul tau, chircit intr-un ungher de dorinta. De ce cele mai mari trairi vin din launtrul iubirii, din dorinta, posesivitata, lasitatea, hotia, uratenia, durerea, negarea …iubirii. De ce a trebuit sa apari in viata mea? Sa-mi distrugi iluzia echilibrului, amagirea propiului suflet. Mi-am construit castelul de oglinzi si cu un singur zambet l-ai dristus! Cu fiecare atingere a corpului tau, cu fiecare sarut, imi anihilezi toate barierele. Durerea creste o data cu dorinta. Ma otravesti cu prezenta ta, iar in lipsa ta, dispar. Nu ar fi trebuit sa te simt, sa te gust sa te doresc…
¶ Lasa-ma.
Lasa-ma sa te ating, sa-ti sorb placerea buzelor, lasa-ma sa te simt, in tremurul sufletului, in strigatul scapat. Lasa-ma intre umbrele tale, sa-ti insotesc calea, sa-ti patrund intrebarea, chemarea, uitarea. Lasa-ma sa te gust intr-o simbioza a refuzului secventialitatii cotidiene. Ma pierd, in monologuri delimitate, in esente schitate sumar, printre dorintele voastre Ma smulgeti in bucati intr-o hedonista posesivitate , chipuri inchistate in tipare de comportament, sabloane cubice modeland trupurile intr-un simulacru contorsionistic grotesc. Ofera-mi diversitatea unei noi istorii, prospetimea unui inceput de drum, solitudinea insulara a sufletului tau si siguranta visului initial. Te scriu, cuvant nepronuntat si scrierea ta iti va evidentia existenta; fa-te cale, prin degradare , a vorbelor vulgare, a starilor create de amintirile chemate.
Cuvinte ce se vor scrise, mi se zbat in palmele deschise, in incercari de evadare dintre resturile normale, fara sfarsit si inceput, doar gri in sufletul corupt, trecut implantat, creat…curat. Ramai neafectat, pasager etern, uitat…fanatic decapitat , monstru defecat, parazit al propiei vieti, hedonist al ideii "Da, exist!".
In liniara-ti trecere, doar dara dejectiilor tale iti va marca prezenta. Absenta armoniei va fi eticheta ta, coincidenta de a exista…durerea de a te avea in fata mea. Te reneg intr-o incercare de justificare, te-nlatur si disparitia ta va asterne normalitatea clipelor identice.
Uneori golul interior te provoaca, te-ndeamna, te ridica in locurile intunecate ale mintii. Te face sa te ridici spre locurile in care deznadejdea poate fi atotcuprinzatoare. Verbalizarea, curgerea cuvintelor, ne asigura un plus de siguranta, efemera siguranta. O socializare impusa de teama golului interior. Singuratatea sperie omul, caci conduce la intoarcere inspre sine, inspre secretele doar de propia fiinta stiute. Chipul slut ce-l vezi in oglinda, il vezi doar in clipele de singuratate. Intre cei din jur ne transformam, asigurandu-ne un loc in societate. Nuditatea sufletului, inseamna sinucidere. Tragedia sufletului este cand incepem sa purtam masti si in compania persoanei noastre. Negam existenta propiului EU de teama a ceea ce s-ar putea intampla in momentul in care-l vedem. Ne ghicim, ne cunoastem, dar ne ascundem, caci a te accepta asa cum esti, inseamna sa-ti accepti visele, cele mai ascunse si sa lupti pentru ele. Realitatea te invata, prin stiinta societatii noastre, ca visele au termen de garantie .
¶ Plang…
Suflet de cenusa, cu gandurile smulse si mainile ascunse, se preling tenebrele pe corpul tau printre lanturile ce te rod. Iti smulgi strigatul din gatlej, biciuind cu el chipurile goale si le ridici in inchinare, a inimii chemare. Ti se vestejesc orizonturile, in agonia departarii; sperantele mor sub rasuflarea nepasarii. Iti despici inima sangeranda sub a durerii crunta lupta, lasandu-ti sfletul sa zboare spre noi cai privegheate de uitare. Si in nepasarea uniforma, te ridici spre o noua forma, cu lanturile atarnandu-ti de picioare si sufletul umplut de razbunare. Te vei ineca in amarul singuratatii cu mainile inclestate de gatlejul dreptatii si-n ultimele clipe furibunde, in suflet ti se vor prelinge lacrimi crunte si peste chipu-ti straveziu pamantul va asterne…intr-un tarziu, lanuri de dorinte neimplinite.
Creste durerea pe fruntile ninse si in noapte s-aud glasurile deznadajduite cum isi inchina amarul pahar clipelor ce se pierd in zadar. Degete ucise, se-ntind acuzatoare spre a lor negare , iar din orbitele goale rasar ale tristetii izvoare.
Creste durerea pe fruntile ninse si in noapte s-aud glasurile deznadajduite cum isi inchina amarul pahar clipelor ce se pierd in zadar. Degete ucise, se-ntind acuzatoare spre a lor negare , iar din orbitele goale rasar ale tristetii izvoare.
¶ In drum…
Ascunde-ma in causul palmei tale, printe drumurile pe care le citesc tigancile, ascunde-ma in parul tau, printe palmele ce-l rasfira, ascunde-ma sub pleaopa ochilor sa fiu mai aproape de lacrimile tale, ascunde-ma sub corpul tau, sa-ti pot simti caldura. Rupe-ma, sfasie-ma, caci nu vreu sa traiesc neintregit. Picura-ma in tine si lasa-ma sa te patrund, sa-ti cuprind venele cu nebunia mea, s-alerg printre gandurile tale, libertatile tale.
Intra Straine, te ashteptam. Intra si posesia mea sa-ti fie viata. Durerea mea sa te faca sa razi, iar lacrima mea sa-ti fie afrodisiac . Intra, sufletul meu te asteapta sa-l umpli cu drogul prezentei tale. Infasoara-ti chipul in fiinta mea, fa-ma masca chipului tau.
¶ In drum…
Ascunde-ma in causul palmei tale, printe drumurile pe care le citesc tigancile, ascunde-ma in parul tau, printe palmele ce-l rasfira, ascunde-ma sub pleaopa ochilor sa fiu mai aproape de lacrimile tale, ascunde-ma sub corpul tau, sa-ti pot simti caldura. Rupe-ma, sfasie-ma, caci nu vreu sa traiesc neintregit. Picura-ma in tine si lasa-ma sa te patrund, sa-ti cuprind venele cu nebunia mea, s-alerg printre gandurile tale, libertatile tale.
Intra Straine, te ashteptam. Intra si posesia mea sa-ti fie viata. Durerea mea sa te faca sa razi, iar lacrima mea sa-ti fie afrodisiac . Intra, sufletul meu te asteapta sa-l umpli cu drogul prezentei tale. Infasoara-ti chipul in fiinta mea, fa-ma masca chipului tau.
Ne ridicam pe varfuri ca sa putem admira viata, de dupa gardul ce l-am construit in jurul nostru. Si din dulapul cu masti , ne alegem chipul, zambetul, iti alegi fata cu care vei minti! Patrunde in lumea mea Straine …te voi purta in colturile gandurilor mele, pe aleile ce-mi strabat clipele. Ridica cortina si patrunde, alege cararea ce te atrage, ignora semnele, ignora chemarile. Lasa-ti sufletul sa te indrume si sparge zidul. Lasa lumina sa te patrunda, sa-ti deschida ranile asunse. Nu exista durere fara leac , cand finalul este acelas!
-
-
Imagine there's no Heaven
It's easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people
Living for today
Imagine there's no countries
It isn't hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people
Living life in peace
You may say that I'm a dreamer
But I'm not the only one
I hope someday you'll join us
And the world will be as one
Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people
Sharing all the world
You may say that I'm a dreamer
But I'm not the only one
I hope someday you'll join us
And the world will live as one
-
-
Imagine there's no Heaven
It's easy if you try
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people
Living for today
Imagine there's no countries
It isn't hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people
Living life in peace
You may say that I'm a dreamer
But I'm not the only one
I hope someday you'll join us
And the world will be as one
Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people
Sharing all the world
You may say that I'm a dreamer
But I'm not the only one
I hope someday you'll join us
And the world will live as one