Just another www . weblog . ro weblog
Incepand din acest moment aceasta pagina nu va mai fi actualizata. Lipsa de colaborare din partea noii (vechii?) echipe weblog.ro ma impinge la emigrare virtuala.
Cei interesati ma pot gasii aici:
http://curge.typepad.com/blog/#
 |
Culeg fructele tăcerii din cupa sufletului meu şi smulg unul câte unul, gândurile, spre un etern fără chemări, spre clipe fără sfârşit şi chipuri ce s-au împlinit, în trecut. Curg cuvintele, la fel şi minutele tale, se duc în tăcere, te transformi în locul gol şi rece a ceea ce a fost şi nimic nu mai are rost, doar umbre lăsate-n amintire îţi mai poartă forma, parfumul în palma ce-a apus şi scrisul tău pe-o ramură de vers închis.
Cât de fragilă, de efemeră este prezenţa noastră aici, trăind clipa universului şi totuşi uităm că tot ce ne înconjoară este doar o scenă pentru sufletul nostru. Între dorinţe şi făgăduinţe, nu mai avem loc pentru nimic altceva, preţuind uitarea-n nepăsare, gustul amar al puterii de a avea. Am transformat trecutul într-o cursă spre letargie. Mi-am făurit coloana din prea plinul iubirii, învăţând să trăiesc într-o picătură din restul cerului şi din fiecare suflet ce s-a dus am păstrat o cheie să-mi ajute-n labirintul spre paradis.
|
Există oameni care mor de foame, care muncesc pentru nimic, care trăiesc pentru a satisface consumismul nostru. Există oameni care sunt sacrificaţi pentru plăcerile unora, pentru sănătatea altora, sunt vânduţi, mutilaţi, torturaţi. Există oameni care au mai mult decât îţi poţi imagina, mai mult decât ar avea nevoie populaţia unei ţări. Există oameni care îşi uită originile, care aleg şi prin alegerile lor influenţează viitorul nostru, care prin deciziile lor îşi arogă puteri pe care nimeni nu ar trebui să le deţină. Există oameni care întorc capul atunci când ceea ce văd le deranjează iluzoria fericire, care tac atunci când sufeltul le spune să vorbească, care ignoră atunci când ar trebui să urle. Există oameni care în acest moment îţi decid viitorul, fără a se gândi la TINE.
Trăim într-o lume în care modelele se formează în massmedia, o lume lipsită de ghizi, o lume în care imaginea este cea care decide. Suntem conectaţi, masaţi, numerotaţi, analizaţi, învăţaţi, purificaţi de către cei care îţi decid viitorul. Eşti condiţionat să cauţi un model în masa care te înconjoară. Te formezi ca individ fiind influenţat de părinţi, profesori, cărţi…
Dacă tot ce te înconjoară te influenţează, dacă suntem creaţia sumei deciziilor pe care alţii le-au luat pentru noi, dacă o singură imagine, un singur cuvânt, pot descătuşa în noi sentimente, cum putem spune că ceea ce facem, gândim, decidem noi, ne aparţine? Dacă societatea în care trăim ne stimulează într-o anumită direcţie, drumul pe care mergem ne aparţine? Care este punctul nostru de reper, într-o lume fără modele? Care este singurul lucru care-ţi poate oferi un răspuns la o întrebare, dincolo de religie, morală, conduită civică?
Am crescut mult timp în preajma bunicilor, amintiri la care mă întorc atunci când îmi caut liniştea, în preajma cărţilor de fizică, matematică, electronică şi …multe altele, ale bunicului. Nu s-a prins prea mult de mine. Mă-ntreb, căci întrebarea este esenţa lucrurilor, în ce fel m-a influenţat acest lucru, cum a evoluat de-a lungul timpului?
Am crescut mult timp în preajma comunismului, amintiri la care uneori mă întorc când nu caut, în preajma cozilor la: ouă, carne, pâine, lapte etc …şi mă întreb, căci întrebarea naşte-o căutare, cum am ajuns aici, cine-i cel din oglindă?
Mi-am privit de multe ori bunicul adâncit în revistele lui tehnice, uneori până mă lua somnul, încercând să-mi explic ce căuta. Am aflat mai târziu că era pasionat de morse, staţii radio. Comunicarea cu exteriorul era interzisă, iar el avea o staţie de emisie-recepţie, cu aprobare, din câte am înţeles de la bunica. Probabil că ăsta-i singurul lucru care l-am moştenit de la bunicul meu, dorinţa de comunicare, iar probabilitatea ca printe genele noastre, ascunsă de ochii microscoapelor, se află şi gena comunicării, cimentată acolo de dorinţa omului de a se trezii din anonimat, probabil că este şi mai mare. Dar totuşi avem un: „circa 0,01% pe o perioada de patru miliarde de ani.”
Concluzie: "Băă, pigmeilor! …vorbiţi, oricum nu vă aude nimeni!"
p.s. - …dar dacă ne caută ei?
Lupul face parte din viaţa noastră, că vrem sau nu. A existat şi va continua să existe, ascuns sau evident, mereu prezent cu chemarea sa spre frumuseţea sălbatică a naturii. Dar, că eu sunt doar un pseudonim, asta ştie oricine. Adevăraţii oameni lupi sunt ei: Jim and Jamie Dutcher, Hélène Grimaud şi alţii pe care poate o să-i descoperiţi singuri. Da, Wolfman poate exista în mentalitatea voastra şi aşa şi aşa, dar înainte să judeci un lup, încearcă să înţelegi ce-ţi spune.
 |
Suntem grăunţe de nisip ce vor să pună etichetă geometriei universului, suntem picături în oceanul de neştinţă cu o vastă dorinţă de a stăpânii energia, resturi din clipa iniţială vibrând la chemările tainice ale iubirii, captivi propiilor dorinţe, propiilor ignoranţe, minuscule puncte ce se zbuciumă sub lupa nepăsării, dormind în coşmarul generat de faptele noastre, sclavi lipsei de voinţă, conduşi spre tăcere.
|
 |
Cât de mare îţi este orgoliul, când chipul ţi-l oglindeşte, cât de plin îţi este sufletul, când conştinţa ţi-l clădeşte, cât de sus îţi este zborul, când durerea ţi-l înlănţuie, cât de bună îţi este viaţa, când singurătatea te trezeşte, cât de tristă îţi este credinţa când falşii profeţi o mărginesc, cât de goală îţi este fiinţa când răutatea te descrie, cât de dreaptă îţi este dorinţa, când ştii unde te poartă voinţa? Scriu pe pereţii trupului primit în dar şi pe lespezi de trecut, dar în zadar, căci totul este scurt în lucrurile ce au tăcut. Şi plâng cu lacrimi de cuvânt pe ultimul suflet ce a căzut şi plâng timpul ce se scurge fără scop în numărătoarea unui orb, în inima omului avar, ce moare fără a avea habar de cancerul ce-l roade. Dintre cărămizi, de sub porţile căzute, cresc copii unei morţi uitate, unei civilizaţii trecute, pierdute, cresc spre orizontul răzbunării, spre uciderea durerii, cresc cu scopul negării. |
 |
Ghicitul sorţii în cărţi rupte şi flori uscate pe clipele pierdute, roua unei dimineţi trecute ascunsă în zâmbetul ploaii ce nu vrea să uite, că am lăsat vara în palma ta, printre grăunţele de nisip şi scoica ce-ţi şoptea: „Nu pleca!”
Şi picur din norii ce nu vor să se ducă, iar din al nopţii rămas bun îţi cad pe buzele şi-ţi spun: „Bună Dimineaţa Iubire!” …un nou drum, o nouă privire …şi zâmbetul când te întinzi, alintându-ţi curbele în duioase rugăminţi, sărutul şi conştientizarea fericirii.
Există drumuri deschise în faţa ta, cărări încrustate în ridurile conştinţei tale, bătute de sentimente uitate, ascunse în spatele nevolniciei dorinţelor. Există puncte ce te definesc şi care te vor defenii, puncte care doar tu le poţi unii pentru a forma ceea ce eşti.
|
Echipa Weblog.ro e alaturi de tine! Da-ne un semn!
Vrei sa iti faci cont pe www.weblog.ro si intampini dificultati?
Ai intrebari legate de folosirea site-ului?
Doresti sa ne comunici comportamentele abuzive ale unor membri?
Vrei sa faci comentarii sau sa ne dai anumite sugestii?
