Pădurea.
Miercuri, Iunie 27th, 2007
 |
Mă plimb cu o mână de cuvinte printre arborii verzi, pe cărări tăcute pictate cu haina veche a pădurii. Miros de pământ umed, de răşină, de aer şi soarele ce străbate cu greutate printre frunzele dese. O pasăre rătăcită îşi curăţă ciocul pe o ramură şi satisfăcută îşi înalţă apoi căntul. Pe spate, printre frunzele uscate, cu căldura degetelor solare jucăndu-se pe faţa mea, încerc să mă pierd în multitudinea de culori. Fiecare sunet, fiecare mişcare de frunză, fiecare zbucium de gâză aprinde mii de nuanţe în spectacolul naturii. Închid ochii şi încerc să ascult vocea râului, să-i ascult povestea şi zbuciumul valurilor. Anticipează fiecare oprire; în cătunul de la poalele muntelui, în moara veche din lunca satului prăfuit… în unirea cu iubita lui ce se revarsă de pe celălalt pisc. Îmi las degetele să curgă pe trupul unui copac, să atingă fiecare rid de pe scoarţa sa şi cu fiecare mângâiere să sărut anii ce-au trecut prin acel trup. Mă simt frunză în vârf de copac legănată de vântul călduţ sub ochii zâmbitori ai soarelui, privind la liniştita trecere a timpului.
Încet, apoi din ce în ce mai repede, ploaia acoperă totul cu sunetul ei sacadat. M-aşez pe trupul unui fost copac, apărat de crengile fiului său şi urmăresc pârâiaşele ce se chinuie să-şi facă loc prin ţărână. Se nasc miresme noi din pântecele pădurii şi un abur magic se ridică din trupul său fierbinte. Norii aduc întunericul nopţii învăluind totul în umbre.
Mă desprind îngheţat şi incep să fug pe cărare, cu picăturile de ploaie gustăndu-mi pielea şi crengile întinzându-se doritoare. Dintr-un luminiş, ca-ntr-o poveste, răsare acoperişul cabanei luminat de-o oază în întinderea de nori. O ultimă privire înspre trupul întunecat acum al pădurii, spre clipa de magică unire.
|
